Despre ce vorbim în acest articol luuung: film românesc (Odată pentru totdeauna, cu Smiley în rolul principal), cea mai nouă ecranizare de la Moarte pe Nil după romanul omonim al Agathei Christie, un film de dragoste din `99 – Notting Hill (cu Julia Roberts & Hugh Grant în rolurile principale), cel mai nou film din seria Animale Fantastice – Secretele lui Dumbledore, un SF care chiar mi-a plăcut Self/less – Transfer de viață (cu Ryan Reynolds în rolul principal), o animație care te pune pe gânduri de la Scooby – Doo: „Frică de scenă” (2013) și un thriller care te ține cu sufletul la gură – „Un weekend departe” (Netflix). Trecând la seriale, voi vorbi despre: clasicul Gossip Girl, deja bine-cunoscutul Peaky Blinders și interesantul Însoțitoarea de zbor. Apoi, avem 3 documentare ce au subiecte variate de interes: România Sălbatică (premiat la TIFF), On my way – călătoria Irinei Rimes prin industria muzicală românească și ultimul, dar nu cel din urmă – Being James Bond – despre parcursul lui Daniel Craig în rolul lui 007, cel mai cunoscut spion britanic din toate timpurile.
Și dacă ploaia va veni și iarăși vremea va fi rece, exact ca și în cazul cărților pentru vacanța de vară, pe care le recomandam într-un articol anterior, acum a venit rândul filmelor, serialelor și documentarelor: vreau să vă povestesc despre tot ce am reușit să văd de la începutul anului și până acum. Înainte mi se părea că nu am timp de nimic și că terminam cărțile sau serialele foarte greu, și adesea refuzam să mă uit la filme pentru că simțeam că nu aș fi avut răbdare să le parcurg cu atenție și să le și înțeleg mesajele oferite. Însă, de ceva vreme, aș vrea să mă uit mai mereu la câte un episod dintr-un serial și sunt în căutare de filme bune tot timpul. Și pentru că, ce ar fi un blog fără un schimb de experiențe și informații, dacă aveți niște filme/seriale/documentare care v-au plăcut nespus și le-ați recomanda, le aștept în comentarii, ca să le adaug și eu, dar și cei care vor citi, pe lista de „Must see”.
Nu aș putea să încadrez ceea ce o să vă recomand în continuare într-un anumit gen, dar știu sigur că din fiecare am învățat câte ceva și am rămas cu o informație după, și, cred că, ăsta este și scopul filmelor, acela de a-ți oferi într-un mod mult mai facil decât cărțile o înțelegere a lumii înconjurătoare, prin cadre sau lecții, prezentate direct, fără metafore și complicații. Sigur, cinematografia este o artă, întotdeauna a fost, și depinde de ceea ce alegem să consumăm ca să ne considerăm fini cunoscători. Acum, de când cu Netflix, HBO, Disney + și alte platforme de streaming, am devenit cu toții urmăritori de film din confortul casei noastre, consumând tot felul de materiale vizuale care mai de care mai ciudate, fără să facem diferența între calitativ-artistic și obișnuit. Ca și cărțile, filmele trebuie să transmită ceva, să aibă o idee în spate, și, dacă nu reușiți să interpretați sau să înțelegeți, atunci mai bine nu vă mai uitați. Din nou, și filmele, ca și cărțile, nu sunt pentru toată lumea, chiar dacă se adresează unui segment mult mai larg de audiență. Alegeți-vă filmele inteligent și, atunci când nu știți la ce să vă uitați, mai bine alegeți un desen animat, ele nu dau greș niciodată, iar de acolo o să fie mereu ceva de învățat.
Nu zic că cele pe care o să vi-le recomand sunt pur artistice sau pline de ingeniozitate sau ceva nemaivăzut, dar mie mi-au plăcut și, deși, unii o să le considere ca rezultate ale cinematografiei de duzină, este alegerea fiecăruia dacă, mai departe, se lasă convins de ceea ce voi expune și le va acorda o șansă. Gusturile nu se discută și asta este regula de la care pornesc recomandările din cadrul acestui articol.
– filme –
Odată pentru totdeauna (2022) – regia: iura luncașu (comedie dramatică)
Odată pentru totdeauna a fost printre primele filme văzute la cinema anul acesta. Mi-am dorit foarte mult să-l văd mai ales pentru că Smiley joacă personajul principal și îmi era dor să-l văd și în rolul de actor. Pentru cine nu știe, Smiley nu joacă pentru prima oară într-un film, el a mai avut roluri și în Meseriașii (2006), One Step Ahead (2007-2008), Un film simplu (2008), Nașa (2011) și Selfie (2014).
Alături de alți actori români foarte cunoscuți pe plan național (Ada Galeș, Augustin Viziru, Cosmin Natanticu, pentru a da doar câteva exemple), Smiley reușește să reconstituie momente din viața lui Iura Luncașu, care a trecut prin chinurile depresiei, pe drumul parcurs spre cariera de regizor de succes. Sigur, poate părea un pic anacronic că Smiley joacă rolul unui depresiv, el care, după cum îi spune și numele, zâmbește mereu, dar mi se pare că reușește să o facă cu brio și într-un fel cred că i se potrivește, pentru că, prin experiența sa ca artist cu siguranță a trecut prin momente grele, de incertitudine și stres, când faima și banii îl presau mai mult ca oricând să facă ceva și poate că nu mai avea resursele necesare. Revenind, am lămurit că personajul principal e bine portretizat. Soția lui Alex (Smiley) este la fel de bine interpretată de Ada Galeș. Amândoi par într-adevăr oameni măcinați de griji, de stres, de anxietate și se confruntă cu probleme în căsnicie, care vizează atât relația dintre ei, cât și cea cu cei 2 copii pe care-i au împreună. Alex nu a fost niciodată tatăl model pentru copii lui, pentru că, fiind mereu plecat, nu se putea implica suficient în educația lor. El se luptă cu atacuri de panică, iar soția sa are accese de gelozie, copii părând să graviteze undeva în jurul lor, fără să reprezinte un real interes. Se ceartă, se împacă, amîndoi au firi vulcanice.
La o analiză mai atentă, filmul pare să portretize o realitate tot mai des întâlnită în spațiul societății românești și anume: grijile cotidiene duse la extrem, anxietatea și gelozia care îi cuprinde pe unul sau pe ambii parteneri, copii care mereu sunt neglijați și afectați de către părinți iresponsabili și care practic sunt lăsați în voia nimănui.
Mai presus de toate, filmul schițează drumul către vindecare al unui om rămas fără speranța că se va face vreodată bine și care, pe drumul spre pierzanie, își va trage și familia odată cu el. Faptul că e inspirat de realitate, că aduce atingeri atât la sistemul medical românesc și la incapacitatea acestuia de a trata (nemaivorbind de incapacitatea lui de a preveni), dar și la modul în care multe familii își duc traiul în aceeași casă, dar în lumi diferite, fiecare luptându-se cu propiii demoni, toate fac din acest film o radiografie, marcată de umor și dramă, a vieții oamenilor obișnuiți din România anului 2022. Poate părea banal, și, la început, poate fi chiar plicticos pe alocuri, dar la final, sigur vă veți recunoaște măcar într-unul din personaje, pentru că, cu siguranță v-ați lovit de realitatea lor.
Lucrul care mi-a plăcut cel mai mult au fost cuvintele motivaționale, care mi-au răsunat mult timp în minte la terminarea filmului, dar și modul în care au portretizat muzica ca o terapie veritabilă, cam ceea ce este, la o adică. Cuvintele sunt menite să te echilibreze și să te facă să vezi mai limpede lumea din jurul tău, aducând o doză de conștientizare și recunoștință în viața ta, imediat ce le-ai rostit: „Îmi pare rău. Iartă-mă. Mulțumesc. Te iubesc”. Spre final, pentru că devine mantra lui, asta învață și Alex, reușind să își găsească echilibrul, fiind în stare să vadă clar familia și ceea ce era pe cale să piardă și recăpătându-și stăpânirea de sine în ceea ce privește și cariera, și direcția în care se îndrepta aceasta.
Moarte pe Nil (2022) – regia: Kenneth Branag (polițist)
Acest film nu este doar ecranizarea unui roman de Agatha Christie, publicat în 1937, ci este ecranizarea magistrală a unui roman, poate una dintre cele mai bune de care au beneficiat până acum scrierile autoarei. Acest film și ecranizarea Crimei din Orient Express au împreună ceva fin, ceva excentric, un mod plăcut, ceva aproape nobil. Decoruri spectaculoase, peisaje care te fac să visezi cu ochii deschiși, instantaneu, călătoria spre Egipt, recuzita bună în ton cu timpurile vizate de desfășurarea acțiunii, atenția la detalii în ce privește costumele și manifestările personajelor, toate acestea fac din Moarte pe Nil unul din cele mai spectaculoase filme pe care le-am văzut la cinema și îl transformă pe Kenneth Branag într-un regizor magistral, care reușește să aibă dublu rol, interpretându-l cu măistrie și pe vestitul Hercule Poirot. Fascinant e modul în care acțiunea este țesută, nu poți bănui nimic, te întrebi veșnic cine ar putea fi făptașul, ți se dau câteva indicii, dar în cazul de față cred că e mai bine să te relaxezi și să lași ca toată splendoarea degajată de acest film să te absorabă în peisaj și atât, fără să te gândești la planul foarte bine pus la punct al criminalului.
Căsătoriile din interes, cu femei respectiv bărbați foarte bogați, nu mai sunt o noutate și într-un fel, despre asta e vorba și aici, totul fiind făurit în jurul unui complot de amploare care este dezvăluit cu abilitate, în final, de Poirot. Sigur, deznodământul e neașteptat și este cu atât mai intens dacă nu ai citit cartea și nu știi ce se va întâmpla. Acțiunea se mută ba la un restaurant al vremii unde puteai dansa în voie alături de persoana iubită, ba într-un hotel unde cei doi îndrăgostiți își unesc destinele, ba pe un vas de crozieră unde își celebrează „luna de miere” înconjurați de membrii ai familei, ai echipajului și de cunoscuți, ba într-un templu egiptean, unde istoria și măreția acelor locuri sunt foarte frumos puse în valoare. Presărat cu amintiri din tinerețea lui Poirot, care elucidează câte puțin din povestea sa de viață, dar mai ales de iubire, pelicula are un aer distins, care te va fermeca de la primele cadre și, mai presus de toate, te va face curios.
Comparativ cu alte filme inspirate din cărți, despre acesta pot afirma că te poți uita liniștit/ă și fără să fi citit cartea pentru că oricum tot ce e în carte este cu siguranță descris prin imagini și în acest film. Mi se pare fantastic că, la atâția ani de la publicarea romanelor Agathei Christie, se mai fac ecranizări demne de luat în considerare, de lăudat și de savurat. Abia aștept să văd cât mai multe din filmele regizate de Branag pentru că are o pricepere fantastică în ceea ce privește construirea atmosferei prielnice pentru desfășurarea unei povești.
Notting Hill (1999) – regia: roger michell (dragoste/comedie)
Am mai spus-o și repet, filmele vechi au ceva special, ceva ce nu se poate compara cu nici unul dintre filmele care se realizează acum. Parcă regizorii și actorii aveau o altă viziune despre cum ar fi trebuit să arate filmele înainte, au mai mult zvânc, mai multă esență, vorbesc despre lucruri obișnuite, dar conturează totul în lumini și umbre mult mai artistice decât orice încercare dintr-un film actual. Chiar nu am găsit încă o explicație pentru care filmele, ca și melodiile, mai vechi sunt mai bune, dar nu pot decât să mă bucur când dau peste astfel de producții și să le savurez în tihnă.
Am mai văzut-o pe Julia Roberts jucând-o pe scriitoarea Elizabeth Gilbert în producția „Mănâncă, roagă-te, iubește”, un film care de altfel se numără printre favoritele mele, și nu e o surpriză pentru mine să văd cât de pricepută este în a interpreta femei cu un caracter bine-definit, care se impun rapid pe ecran și în poveste. Mi-a plăcut să o văd atât de tânără și plină de șarm și a făcut pereche perfectă cu Hugh Grant, pentru a portretiza o poveste de iubire atipică, ce lasă la vedere diferențele sociale dintre un superstar (ea) și un om obișnuit, librar de meserie care nu o duce foarte bine și mai are, pe deasupra, și un coleg de casă țicnit (el).
Ziceam că e atipică pentru că totul începe de la un sărut și, într-un mod absolut neclișeic, totul se și sfârșește cu un sărut (zic de film, nu de relație). Pe parcurs, parcă-ți vine și să râzi și să plângi și reușești să empatizezi cu ambele părți, dar fie vorba între noi, eu am crezut mai mult în personajului masculin, pentru că-mi pare că ea a creat toate situațiile neplăcute într-un mod intenționat, afișând un zâmbet tâmp pe față și refuzând să ofere explicații plauzibile adesea. Sigur, e o comedie romantică, fără prea mari pretenții, unde se întâmplă și lucruri plăcute și mai puțin plăcute, unde atât William cât și Anna, încearcă să sacrifice ceva de dragul celuilalt, descriind astfel un început de relație perfect normalâ, cu incertitudinile cunoașterii și explorării firii partenerului, punând la îndoială totul și, în același timp, crezând totul fără prea multe explicații, fiind victimile iubirii.
În ciuda debutului dificil din relație, îmi place nivelul de intimitate la care ajung personajele, încercând să-l înțeleagă pe celălalt, deși accentul este pus pe sentimentele și viziunea personjului masculin, William Thacker. Anna Scott reușește să-l dezarmeze pe Will numai prin reputația pe care o are, aceea de cea mai faimoasă actriță din lume, la care, din cugetările expuse de Will, se adaugă și presiunea de a fi sărutat și de a ieși în oraș cu o femeie pe care toți o voiau și nimeni nu o putea avea.
Nu știu cum se face că, în general, filmele mai vechi au și piese foarte inteligent alese pentru a le fi coloană sonoră. Așa că în cazul acestui film, trebuie să spun că, cel mai mult mi-au plăcut piesele alese pentru coloana sonoră, dintre care trebuie să o menționez pe Ain`t No Sunshine în varianta celor de la Lighthouse Family, (nu cea foarte cunoscută de la Bill Whiters) care, după părerea mea, e perfectă pentru scena în care a rulat pe fundal, armonizându-se cu întregul context. Pentru toate celelalte melodii care au completat povestea de dragostea a Annei și a lui Will, vă las un playlist de Spotify mai jos, ca să vă puteți bucura de ele.
Animale fantastice: Secretele lui Dumbledore (2022) – regia: David Yates (fantastic/aventură)
Un alt film pe care îl așteptam de mult și la care m-am dus încă de când a apărut în cinema. Universul magic, creat de J.K.Rowling, care precede întâmplările din Harry Potter, a fost de data aceasta completat și animat de cea mai nouă peliculă – Secretele lui Dumbledore.
Nu e nici un secret, Dumbeldore e omul care s-a situat întotdeauna de partea celor buni, care a știut să folosească magia pentru a face bine și pentru a-i ajuta pe oameni, și care, a reprezentat și pentru Harry Potter, la fel ca și în cazul seriei Animale Fantastice, farul călăuzitor și punctul de sprijin al tuturor vrăjitorilor care erau devotați unor cauze nobile. Și în această serie, care a fost începută în 2016, Dumbledore are un antagonist, iar acesta este reprezentat de Gellert Grindelwald (interpretat în primele 2 filme ale seriei de Johnny Depp, iar în al treilea, din cauza procesului în care a fost implicat, de Mads Mikkelsen, cel care a fost personajul negativ în Casino Royal-ul din perioada lui Daniel Craig ca agent 007). Grindelwald se aseamănă izbitor cu succesorul său, anume Cap-de-mort, prin faptul că are adepți care îl susțin necondiționat, vrăjitori care îi aclamă reușitele și îl laudă pentru nelegiurile comise.
Ar fi foarte multe de spus despre acest film al seriei, pentru că sunt multe lucruri ce au fost gândite să creeze legături cu primele două, și ce oferă și anumite conexiuni cu filmele și cărțile seriei Harry Potter. De altfel, unul dintre motivele pentru care recomand Animale Fantastice (dacă sunteți fani Harry Potter), e acela de a înțelege mai bine contextul cultural și politic în care se desfășoară acțiunea în acele vremuri, și practic, să puteți înțelege mai bine universul magic creat de Rowling.
Știu că unul dintre cele mai citite articole de pe acest blog este, printre altele, cel în care vorbesc despre lumea magică a lui Harry Potter (unde ofer detalii despre personaje, conturez modul în care se petrece acțiunea și vorbesc despre procesul de creație al acestui univers și pe care îl găsiți aici) dar oricât de mult aș vrea, nu pot să zăbovesc asupra acestei pelicule fără a da detalii și aș putea să descriu prea mult ceea ce se întâmplă, și aș oferi spoilere celor care nu l-au văzut, dar poate își doresc să înceapă seria.
Pentru cunoscători, însă, pot spune că nimic din ceea ce știam înainte nu rămâne neatins, revine chiar și obscurianul din primul film, iar creaturile magice ale lui Newt sunt și mai spectaculoase, fiind în centrul atenței și de această dată, dar mult mai puțin decât mi-aș fi dorit. Printre altele, povestea de dragoste dintre Jacob Kowalski și Queenie Goldstein continuă și are un final frumos. Odată cu această producție se prezintă părți până acum necunoscute ale lui Dumbledore, de unde provine și titlul, de altfel. Avem parte și de o înfruntare epică între Credence și Dumbledore, iar cu această ocazie aflăm cât de legat este băiatul de familia celui mai puternic vrăjitor al tuturor timpurilor. Pe de altă parte, povestea lui Newt și a Tinei nu are o continuare în această a treia parte, însă cred că va exista una într-un al patrulea film, pentru că simt că producătorii își doresc să mai completeze universul magic și cu alte provocări, plus că finalul de acum a fost unul deschis, de unde poți deduce că vor exista și alte confruntări între bine și rău, ulterior.
Ca o bilă neagră pentru Secretele lui Dumbledore, aș spune, că sunt prea multe aspecte din vremurilor noastre incluse în film, prea multă politică pentru gustul meu, un cast destul de pestriț, includerea lui Mads atât de brutal în context în locul lui Depp, multe scene care ar putea crea polemici între fanii Harry Potter și finii cunoscători ai lumii imaginate de Rowling. Una peste alta este un film bun, pentru că se vede că s-a investit în decor, costume și efecte speciale, rezultatul se menține la standardele impuse până acum de ceea ce vedeam în filmele H.P. în general.
Self/less: Transfer de viață (2015) – Regia: Tarsem singh (sf/acțiune)
Nu mă uit prea des la SF-uri și nici nu citesc cărți care se pot încadra în acest gen, decât rar și doar dacă aud că au recomandări foarte bune și nu bat câmpii prea rău. Însă, acțiunea din Self/Less mi-a atras atenția când am văzut reclama întâmplător, la televizor. Zic întâmplător pentru că eu nu mă uit la televizor, îl deschid doar pentru concursurile de talente sau dacă vreau să mă uit la un film care se dă pe un post, în rest îl folosesc pentru Spotify, Netflix și HBO Max. Revenind, nu mai știu exact contextul, dar am văzut reclama și am zis că neapărat trebuie să-l văd. Odată pentru că Ryan Reynolds e în rolul principal și odată pentru că abordează o temă foarte interesantă: viața de după moarte, schimbarea de trupuri între cei care sunt pe moarte cu cei care erau cât pe ce să moară și nu mai pot reveni printre cei vii. Sau cel puțin asta înțelegi din trailer, însă filmul are mult mai multe dedesubturi, decât la prima vedere.
Nu aș vrea să spun prea multe, pentru că aș strica surprizele pe care vi le rezervă această producție. Ce vă pot spune e că un afacerist bogat, care deține majoritatea clădirilor din New York află că suferă de o boală incurabilă și i se prezintă oportunitatea de a-și continua viața, însă într-un alt corp. Făcându-se un transfer de corpuri și de vieți, el ajunge să fie „prizonierul” unui corp mai tânăr și trebuie să învețe să meargă și să-și folosească în mod corespunzător mâinile, la câteva zile de la intervenție. Singura condiție a acestui transfer este că va trebui să ia pastile până ce efectele secundare aveau să dispară. Se dovedește că acele efecte secundare ascund o ilegalitate, pe care personajul principal o va descoperi doar după ce va trece prin stări severe de sevraj, în care se va lupta cu propriii săi demoni. Creatorul acestei invenții este tras la răspundere, astfel ies la iveală și mai multe lucruri care nu sunt în regulă, familii distruse și oameni pierduți pe vecie.
Ce mi-a plăcut cel mai mult a fost faptul că, spre deosebire de puținele filme SF la care m-am mai uitat tot din curiozitate, acesta nu are în el nici o componentă forțată, nu ridică întrebări despre tehnologia extraordinară folosită, ci îți arată că vânarea nemuririi, indiferent de statutul social, poate face mai mult rău decât bine, reieșind astfel îndemnul frumos de a trăi atât cât ți-a fost dat, fără să vrei să prelungești sau să schimbi lucrurile care ți-au fost oferite la nivel fundamental. Pe scurt, nu-ți dori să fii altceva sau altcineva decât ceea ce ești, pentru că ești o valoare în sine.
Scooby-Doo! Frică de scenă (2013) – regia: Victor cook (desen animat/comedie & groază)
Ziceam mai sus că, dacă nu știi la ce să te uiți, mai bine alegi un desen animat. Dacă tot am zis de alternativa asta, trebuia să ofer și un exemplu de film care să se încadreze în categoria asta și care să fie și foarte bun. Mi se pare fantastic că un film american de desene animate din 2013, reușește să surprindă foarte detaliat aspecte ale societății românești pe care abia acum începem să le sesizăm și noi, de tipul: adicția provocată de telefoane, concursurile de talente aranjate, unde tinerii cântă piese absolut nepotrivite pentru vârsta lor, faptul că, dacă te privești în „oglinda greșită”, întotdeauna te vei percepe urât și alte aspecte de acest gen, care la prima vedere par foarte profunde pentru a fi oferite copiilor de până în 12 ani, pentru care sunt recomandate filmele cu Scooby-Doo. Mă rog, eu sunt de părere că, la Scooby-Doo te poți uita la orice vârstă, pentru că oricum te va provoca să-ți pui mintea la contribuție, să dezlegi misterele și cu siguranță te vei amuza de peripețiile Găștii Misterelor fie că ai 7 sau 70 de ani.
În ultima perioadă am devenit cam nostalgică și am zis că ar fi fain să mă uit la câteva filme cu Sooby-Doo. Așa că am dat o căutare pe HBO Max și am găsit destul de multe titluri care mi-au atras atenția și pe care nu le știam din copilărie. Întotdeauna am zis că noile versiuni ale desenelor animate foarte cunoscute și consacrate arată destul de ciudat. Și deși filmul acesta e făcut în 2013, mi-a plăcut foarte mult că au păstrat formatul creatorilor și au făcut îmbunătățiri pe parte vizuală în ceea ce privește mișcarea, detaliile și acuratețea imaginii, dar nu au intervenit asupra aspectului personajelor.
Acțiunea pare simplă, însă e foarte greu să ghicești cine este „adevărata” fantomă, asta și pentru că multe dintre personaje aveau motive, dar și pentru că fiecare, la rândul său, îmbracă costumul fantomei din diferite motive: unii pentru bani, alții pentru faimă, unii pentru răzbunare, iar alții pentru speranța de a nu fi prinși. Totul gravitează în jurul unui concurs de talente, în care concurează Fred și Daphne, unde fiecare dintre participanți ajunge să fie amenințat cu scopul de a fi intimidat și a se retrage, pentru a câștiga o anumită concurentă, care era, de fapt, cea mai netalentată dintre toți. Locul unde se desfășoară acțiunea este unul de poveste, o operă cu o istorie uluitoare, dar despre care se spune că a fost bântuită de o fantomă care nu suporta muzica proastă și oamenii care-i perturbau liniștea. Odată legenda creată, imaginația oamenilor o ia razna la prima apariție a unei fantome foarte asemănătoare cu cea dinainte, crezând că a venit să se răzbune pentru că este din nou deranjată de ceea ce fac oamenii în casa ei.
Un film absolut uluitor, care vă va pune atât vouă, cît și micuțului vostru, mintea la contribuție, care vă va îndemna să analizați cu atenție fiecare personaj în parte, observându-i și defectele și calitățile, având la bază o intrigă fascinantă, care vă va ține acolo, până la deconspirarea adevăratei fantome. Dacă vreți să vă simțiți din nou copii, da-ți-i o șansă, nu veți fi dezamăgiți. 🙂
Un weekend departe (2022) – regia: kim farrant (crimă/dramă/thriller)
Am descoperit-o pe Leighton Meester uitându-mă la Gossip Girl, despre care o să vorbesc un pic mai jos, și am spus că trebuie să văd în ce alte filme sau seriale a mai jucat. Spre surpriza mea, atunci când am căutat, am descoperit că avea rolul principal în cea mai nouă producție a celor de la Netflix – Un weekend departe. Nu am stat pe gânduri și am dat play, mai ales pentru că îmi plăcea și genul în care se încadra filmul.
Am fost surprinsă să văd evoluția lui Meester, de la rolul unei adolescente bogate și mereu îmbrăcată la modă (rolul jucat în Gossip Girl), la o femeie matură care, punând întrebările potrivite, îndoindu-se mereu de aparențe și fiind ajutată, a putut dezlega misterul dispariției, și ulterior morții, celei mai bune prietene.
Lucrurile se petrec în felul următor: Beth și cea mai bună prietenă a ei (care își sărbătorește ziua de naștere), pleacă împreună într-un citybreak în Croația ca să petreacă timp împreună, departe de familii și obligații. În timp ce prietena ei este pusă pe agățat bărbații care i se par cei mai faini din clubul la care ajung, ca să uite de divorț, Beth este preocupată de problemele pe care le are acasă cu soțul, gândinu-se în permanență la copilul de câțiva anișori pe care l-a lăsat în grija acestuia. Încă de când ajunge, Beth este întâmpinată de un taximetrist binevoitor cu care începe o conversație despre locurile pe care ea urmează să le descopere, care nici nu dorește să-i ia bani la finalul cursei, și, care, pe parcurs, se dovedește a fi de foarte mare ajutor, sprijinind-o moral și fizic pe protagonistă.
Totul se complică atunci când, în dimineața de după noaptea petrecută în club, Beth se trezește cu o durere îngrozitoare de cap și nu găsește decât urme ale lui Kate prin tot apartamentul, cel mai probabil, lăsate de noaptea trecută, când au ajuns acasă însoțite de cei doi bărbați. Lui Beth îi era rău, așa că a mers să se culce și a lăsat-o pe prietena ei în compania celor 2. Aceasta descoperă ulterior și că îi fusese pus ceva în pahar. Așa că, după ce o caută prin toate locurile cunoscute și nu reușește să dea de poșetă și de telefon, decide să meargă la poliție și să reclame dispariția prietenei ei. Ofițerul peste care dă, opune rezistență, nu vrea să o declare dispărută și, dintr-una în alta, Beth devine suspecta care i-ar fi făcut rău lui Kate. Soțul încearcă să o liniștească la telefon, îi spune că probabil ea a plecat de bună-voie, Beth insistă și îi spune că nu, nu ar fi lăsat-o așa, de una singură, fără să o anunțe. Cu ajutorul taximetristului, reușește să dea de poșeta prietenei ei, recuperând-o de la cei doi bărbați cu care își petrecuse seara Kate și descoperă că aceasta avea o aventură de ceva timp chiar cu soțul ei. Acum că are și un mobil, Beth devine și mai suspectă în ochii poliției. Faptul că a fost văzută la club certându-se cu ea, apoi în compania taximetristului (care era arab și suspect că ar fi avut legături cu teroriștii), nu o ajută deloc, îi complică situația și o face să se îndoiască de ea și de oamenii din jur. Poliția nu o ajută, mai degrabă o intimidează, iar ea nu știe ce e mai bine să facă.
De aici, o multitudine de răsturnări de situație răsar, și, până la final, o să stai cu ochii lipiți de ecran ca să poți înțelege ce s-a întâmplat și cum fiecare avea propriul secret și propriile motive, cum, prietena ei a fost doar în locul nepotrivit la momentul nepotrivit și astfel a fost descoperită plutind pe apele mării.
– seriale –
Gossip Girl: Intrigi la New York (2007 – 2012), 6 sezoane – producători: Josh scwartz & stephanie savage (adolescenți/dramă)
De obicei, nu încep seriale atât de mari decât dacă mi se pare foarte interesant primul episod, precum și modul în care este construită povestea și cum joacă actorii. La Gossip Girl a fost o cu totul altă situație. Înainte de a-l începe, căutam pe HBO Max titluri de seriale pentru că nu eram foarte hotărâtă ce aș putea începe și toate mi se păreau ori prea ciudate, ori prea lungi, ori prea complexe. Întâmplător (sau nu) am dat peste Gossip Girl, varianta din 2021, proaspăt apărută pe site. Avea un sezon numai, cu puține episoade și am zis de ce nu? Nu pot să spun că m-a dat pe spate, dar mi s-a părut că aduce în discuție subiecte importante, care contează pentru adolescenții de azi și mai mult de asta l-am privit, ca să observ personajele, problemele lor și să văd care este perspectiva producătorilor. Apoi, citind despre acest serial am aflat că este, de fapt, extensia și continuarea în mod independent a serialului precedent Gossip Girl: Intrigi la New York, apărut în 2007. Mergând mai departe, de pe Wikipedia am aflat că, la vremea lui, serialul făcuse furori în S.U.A., foarte mulți dintre tinerii de acolo erau pur și simplu înnebuniți după personajele portretizate de niște actori foarte abili, devenind un fel de legendă printre serialele produse în America, cu încasări record pentru toate 6 (!!) sezoanele. Acum, că-mi fusese stârnită curiozitatea, pur și simplu n-am mai putut rezista și am căutat pe HBO și versiunea din 2007. Spre surprinderea mea, îl aveau și am început să mă uit la primul sezon fără prea mari așteptări. Nu a durat prea mult, și l-am devorat pe tot într-o zi sau două, ceea ce e foarte puțin, ținând cont că primul sezon are 18 episoade a câte 40 de minute fiecare.
Nu cred că mai trebuie să spun cât de bun este dacă vă spun că nu mă puteam sătura cu un episod sau două pe zi, dar cred că trebuie să vă vorbesc puțin despre format și mesajele transmise.
În primul rând, serialul se bazează pe o serie de cărți scrisă de Cecily von Ziegesar și urmărește viețile unor adolescenți privilegiați și foarte bogați din Manhattan. Până aici nu pare nimic ieșit din comun, însă cel mai interesant lucru e că în jurul acestor tineri gravitează mereu o persoană nevăzută, o voce și niște ochi, care-i urmăresc în permanență, stocând și mai apoi divulgând cele mai ascunse secrete ale lor în fața tuturor oamenilor, cunoscuți sau străini, din oraș. Bârfele sunt publicate pe site-ul Gossip Girl, care nu ia vacanță niciodată și care se găsește de fiecare dată în situația de a publica cele mai „fierbinți” știri exact în momentele nepotrivite. Sigur, tinerii greșesc, sunt răutăcioși, au secrete bine păstrate, fie că sunt personale sau împărtășite cu familia, pun la cale tot felul de uneltiri pentru a fi în centrul atenției. Evenimentele mondene nu lipsesc, hainele de firmă nici atât, decorurile scumpe și mesele pline nu fac excepție, serialul fiind exemplul perfect care poate rezuma luxul mai mult la o povară, decât la o condiție la care trebuie să aspiri. Pe măsură ce ei se maturizează, probleme cresc și se complică, după liceu, urmează facultatea, iar acolo lucrurile devin serioase. Sunt puse în discuție foarte multe dintre slăbiciunile omului, printre care drogurile, băutura, faima, puterea, banii, sexul… și toate pentru a fi în centrul atenției, ați urma scopul și a te răzbuna și răzvrăti fie contra prietenilor, fie contra familiei.
Pe lângă intrigile foarte complexe și vedetele dintre personaje, cea mai mare problemă era reprezentată de sentimentele tinerilor, care într-o secundă păreau stabile, iar în alta totul se destrăma. Se răzvrăteau, aveau crize de furie, își furau iubiții unii altora și creau drame de unii siguri. Una peste alta, cu naratoarea care dictează încă de la început cum se vor petrece lucrurile, cu răsturnările de situație care apar și cu modul în care se găsesc și soluțiile la probleme, toate astea fac din acest serial unul captivant, ușor de urmărit, pe parcursul căruia vei și plânge, dar vei și râde și, inevitabil, te vei atașa de personaje, iar ele vor rămâne mult timp de acum încolo cu tine.
Nu are rost să mai dau detalii, pentru că aș strica farmecul poveștii, dar vă pot spune și de ce am ales să-l prezint în comparație cu versiunea mai nouă. Sigur, modul în care trăiesc și văd viața cei cu bani s-a schimbat foarte mult față de perioada anilor 2007-2011, însă trebuie să mărturisesc că luxul afișat în versiunea din 2021 este 10 ori mai ostentativ decât cel prezentat în serialul care o precedă. Personajele nu sunt îmbrăcate vulgar, totul are stil, casele și apartamentele arată uimitor, nu au nimic kitschos, moda e modă, mâncarea și băutura sunt servite corespunzător, viața are anumite standarde, iar totul e îmbrăcat într-un aer opulent, care nu te indispune. Trebuie neapărat să fac referire la stilul lui Blair Waldorf, care se îmbracă numai de la case de modă de top precum Prada, Gucci, Yves Saint Laurent etc. și care are un mod fenomenal de a purta orice fel de outfit ar avea. De altfel, Blair nu se remarcă doar prin stilul vestimentar (ulterior, devine și designer, preluând afacerea mamei ei), ci și prin modul în care construiește strategii și dă replici. Am auzit de la ea doar fraze extraordinare, care pot să constituie un îndrumar pentru toți cei care au nevoie de sfaturi sau încurajări, cum ar fi: „Whoever said that money doesn`t buy happiness didn`t know where to shop.” sau „Destiny is for losers. It`s juat a stupid excuse to wait for things to happen instead of making them happen.” sau și mai fantasticul „Now if you`ll excuse me, I`ve gotta go kill myself. Or max out my credit card; whichever comes first.” sau „If you really want something, you don`t stop for anyone or anything until you get it.”
Povestea ei de dragoste cu Chuck Bass este, de departe, una dintre cele mai faine și mai complexe iubiri din lumea cinematografică, atât de încurcată, dar și plină de sens și sensuri. Că tot am adus vorba de Chuck, ei bine, cred că pot spune că el e întruchiparea gentlemanului autentic, care este și inteligent și frumos și charismatic. Băieți și bărbați, să știți că aveți foarte multe de învățat de la el, chiar dacă nu e întotdeauna un înger, cu siguranță este un om care vrea să facă tot ce poate pentru a le fi bine lui, prietenilor, iubitei și familiei. La prima vedere poate părea un personaj controversat, însă este de fapt un om foarte tulburat, cu probleme emoționale, care nu știe să își exprime afecțiunea pentru că a crescut fără mamă, cu un tată indisponibil emoțional, care ori l-a mințit, ori l-a făcut să se simtă neputincios. Dilemele lui Chuck sunt multe și la tot pasul, dar prin modul lui de a fi, el oferă foarte multe lecții despre tot ce înseamnă curaj, bărbăție și asumare, expunându-și viciile și neajunsurile ca pe niște lucruri care îl fac pur uman.
Peaky Blinders (2013-2022), 6 sezoane – creator: steven knight (crimă/dramă)
Despre acest serial s-a vorbit mult și multe. E unul dintre cele mai populare de pe Netflix. Auzisem și eu despre el, cu mult timp înainte de a avea Netflix, iar în iarnă, când am început să-l folosesc, a fost al doilea lucru la care am început să mă uit.
Nu pot să zic că nu e un serial violent, în care se folosește mult forța brută și e mai mult sânge decât aș vrea uneori să văd sau că, în mod constant, un curcubeu de substanțe interzise apare, însă eu nu am ales să mă uit la film pentru nici unul din lucrurile astea, care poate or fi fascinând pe cineva. Am ales să mă uit din 3 motive: intriga și personajele bine conturate, faptul că e inspirat din fapte reale și, nu în ultimul rând, valoarea și aspectul său cinematografic. O să încerc să le explic pe fiecare.
Îmi place adesea când un serial are în centru personaje bine definite, cu personalități puternice, care să rămână cu tine mult timp după ce te-ai uitat la serial și de care să-ți amintești cu plăcere sau cu emoție, când vrei să-l dai ca exemplu sau să-i spui cuiva despre respectivul personaj. Ei bine, în cazul de față, Tommy Shelby sigur face parte din această categorie, iar faptul că Cillian Murphy îl interpretează cred că îi aduce un important plus de valoare și îl face pe personaj să capete o aură specială, lucru care nu știu dacă s-ar fi întâmplat dacă Tommy ar fi fost interpretat de Jason Statham, cum se dorea inițial. Sigur Statham e un actor desăvârșit și, deși Tommy este șeful unei bande de criminali, hoți și pariori, Murphy are două laturi care au putut să le servească creatorilor mult mai bine în portretizarea personajului: cea sensibilă și cea neiertătoare, răzbunătoare. Nu mi-aș putea imagina pe altcineva în rolul lui Thomas Shelby și, în plus, valoarea adusă de Murphy personajului este incontestabilă. Sunt și alte personaje foarte bine individualizate, precum mătușa lui Tommy – Polly Gray, fratele lui mai mare – Arthur, nevasta lui Tommy – Grace Burgess, ulterior Shelby, dar și fiul lui Polly – Michael Gray, asta ca să precizez doar câteva dintre personajele principale, care formează și schimbă universul Peaky Blinders. Caractere puternice, explozive, pline de mister, eleganță, având fiecare propiii demoni cu care se luptă.
Spuneam apoi de faptul că serialul este inspirat de fapte reale. La o simplă căutare pe Google poți afla că Peaky Blinders chiar au existat. Au fost o bandă de criminali din Birmingham, care au activat între anii 1880 și 1910 și care se ocupau preponderent cu jafuri și crime, dar și cu pariuri ilegale. Cei mai prolifici membri au fost Tommy Shelby și Arthur Shelby, fiind coordonatorii mai multor acțiuni care aveau loc pe teren, organizau jocuri de noroc și erau un fel de șefi în acea „gașcă”, care a ajuns să însumeze la un moment dat peste 50 000 de membri. Ceea ce-i individualiza pe aceștia era stilul lor aparte, cu o vestimentație care consta într-un palton, o vestă, o cămașă și butoni eleganți, pantaloni mai largi de la genunchi în jos și, cel mai important element, o șapcă plată care „adăpostea” mai multe lame de ras, de la care se spune că provine numele Peaky Blinders.
Aspectele prezentate mai sus mă ajută să fac trecerea la următorul aspect – valoarea cinematografică. Îmi place că, deși majoritatea situaților și faptelor prezentate sunt ficționale, cei care au creat serialul au ținut cont de realitate și au modelat personajele după persoanele reale. Au replicat și atmosfera care domnea în Anglia la sfârșitul secolului al XIX-lea, costumele corespunzând cu prezentarea făcută mai sus, la fel și decorurile și tipurile de evenimente la care personajele participă, niciun detaliu nefiind lăsat la voia întâmplării. Totul, de la replici, îmbrăcămintea care inspiră bunăstare și putere, până la modul în care se desfășoară acțiunea, unghiurile din care se filmează, camerele care se folosesc, modul în care se construiesc cadrele sunt atent studiate și atât de bine alese, încât poți spune că e un veritabil peisaj din acele timpuri. De mai mare dragul te uiți, mai ales când ai treabă cu industriile creative sau artistice, când observi culorile, alcătuirea cadrelor, construcția decorului și alte detalii care țin de stare și de simbolistică. Bijuteriile, hainele, așezarea personajelor în încăpere, tunsorile, machiajul, tablorile de pe pereți sau mobila, te transportă inevitabil în acele timpuri, în care ei prosperau, iar afacerile le meregeau bine. La acest capitol, trebuie neapărat să menționez replicile lui Tommy Shelby, absolut fantastice, inteligente, care reușesc să îi contureze personalitatea complexă, de om rău, dar veșnic încercat de remușcări, luptând cu fantome din trecutul său, dar care este în căutarea căilor mai „drepte”: „You gotta learn how to stop telling people more than they need to know.”; „Successful people never worry about what others are doing.”; „You become what you belive.”; „If you want to grow, you need to let some people go.”; „I like being alone. At least I convince myself that I`m better off that way.”; „Sometimes, you just have to stay silent, because no words can explain what`s going on in your mind.”; „Never tell people what you`re doing until it`s done.” sau „Never assume that loud is strong and quiet is weak. The fiercest storms rise from the calmest seas.” și multe alte asemenea.
Ce îmi mai place: aduce în discuție greutățile de după război, atât pe parte civilă, cât și pe parte militară (foștii luptători se confruntă cu sindromului de stres posttraumatic), supune unei analize atente rasismul (desconsiderarea țiganilor și a evreilor) și modul de manifestare al acestuia în acele vremuri, vorbește despre comunism și fascism (și îți și arată cum se manifestă cele două ideologii propriu-zis, printre oameni), arată cum implicarea în politică înseamnă că poți face bine, dar cu siguranță poți face mai mult rău dacă ai puterea. Nu e un serial pe care să-l digeri ușor, la care să te uiți și să hăhăi sec, ci e unul care o să-ți pună mintea în mișcare, o să te ajute să faci conexiuni dacă ai mai citit câte ceva pe tema celor două Războaie Mondiale, o să-ți îmbogățească mintea cu tot felul de cadre, replici, scene și personaje poetice, aducând-ți în prim plan o poveste pe care să o iei cu tine și despre care o să vorbești mult timp de acum încolo.
Credit foto: @robertviglasky
Însoțitoarea de zbor (2020-2022), 2 sezoane – creator: steve Yockey (crimă/dramă/thriller)
Căutam anul trecut un serial fain cu ceva acțiune, cu detectivi, cu mister. Și cum mă uitam în lista celor de la HBO Go (acum HBO Max), mi-a sărit în ochi serialul Însoțitoarea de zbor. Mi-a plăcut descrierea și actrița din rolul principal, așa că i-am dat o șansă. De curând am aflat că este inspirat de cartea „Însoțitoarea de zbor” de Chris Bohjalian și din câte am citit, pare să respecte în mare parte ceea ce și-a imaginat autorul în carte, asta în sezonul I. În 2022, a apărut și sezonul II, care mi s-a părut la fel de interesant și captivant ca și primul.
Cum ajunge o însoțitoare de zbor să se trezească a doua zi, după ce și-a petrecut seara cu un tip fantastic, pe care l-a cunoscut în timpul zborului către Bangok, lângă cadavrul său? Ei bine, răspunsul la întrebarea asta îl are doar cel care a încercat să-i însceneze lui Cassie Bowden crima, știind că viața ei personală este un dezastru total, fiind o alcoolică ce necesită tratament și, în general, care poate părea o țintă ușoară. Ea nu-și amintește mai nimic din seara precedentă pentru că a băut mult mai mult decât putea duce și are doar flash-uri cu unele din lucrurile care s-au întâmplat: unde au cinat, la ce au râs, ce a mai observat în jur, hotelul și camera, dar apoi nimic. Se întreabă dacă ar fi fost capabilă să-l omoare, dar în același timp, încearcă să-și dea seama care ar fi fost motivele pentru care ar fi făcut asta. Mahmură, speriată și foarte confuză, cu o durere îngrozitoare de cap, face curățenie la locul crimei și strânge tot ce ar fi putut să o incrimineze, lăsând în urmă trupul neînsuflețit, mergând la muncă. Când aterizează în New York, FBI-ul deja intrase pe fir și își dorea să interogheze pe toți membrii echipajului. Ulterior, lor li se alătură și cei care făceau afaceri cu cel care a murit, care se dovedesc a fi niște indivizi foarte periculoși, cu interese destul de mari. Începe o numărătoare inversă până când Cassie va începe ușor ușor să clacheze, dar în neputința ei, tot își dorește să afle cine ar fi putut să-i facă rău omului de care ea s-a îndrăgostit. Alcoolul îi pune piedici, are vedenii cu bărbatul, vorbește cu el în scurte momente de reverie, respetivul o încurajează să caute sau o împinge să-și depășească forțele proprii, pentru a afla adevărul despre crimă, dar și despre propria persoană.
Ce mi-a plăcut: modul în care Kaley Cuocoo interpretează personajul principal, cel al unei femei care este mai mult beată decât trează, cu măiestrie, nefiind nimic forțat la mijloc; perspectivele noi pe care le oferă asupra alcoolicilor și a dependenței acestora, dar și a modului în care ei sunt conștienți că e rău ce își fac sau ce le fac altora și încearcă întâi să rezolve singuri sau cer ajutor dacă iși conștientizează problema; modul în care sunt tratate experiențele din copilărie, ca fiind definitorii pentru personalitatea adultului (true fact, by the way), în special problemele în relațiile cu părinții, care au reverberații foarte profunde ulterior; dar și mesajul general pe care-l transmite producția – ai încredere în instinctele tale, în potențialul tău, indiferent de locul de muncă pe care-l ai sau de statul social, și îndrăznește să-ți pui mintea la contribuție, pentru a face ceva bun pentru alții și pentru tine, poate chiar să salvezi alte vieți.
Despre sezonul II nu vreau să vă spun prea multe, pentru că aș da spoilere legate de primul, însă pot să vă spun că și el vine cu o altă poveste care necesită ca Bowden să fie jumătate însoțitoare de zbor și jumătate detectiv care rezolvă misterul din spatele a ceea ce pare destul de evident, dar de fapt nu e. O să vă distrați, promit, dar mai ales o să vă vină să plângeți, când o să înțelegeți chinurile prin care trec alcoolicii zilnic, că motivele care i-au adus în acel punct sunt mult mai profunde decât pare la prima vedere și veți înțelege că ei sunt oameni pierduți, care au nevoie de ajutor.
– documentare –
On my way: Irina Rimes (2022) – regia: barna nemethi
Cred că trebuie să încep să vă povestesc despre acest documentar, spunându-vă că o admir foarte mult pe Irina. E pachetul complet, cu o voce desăvârșită, om de profesie și artist din întâmplare. Vreau, mai presus de toate, să vă rog să nu priviți acest documentar ca pe o poveste romanțată, din perspectiva unui artist care vrea să împărtășească cu fanii cum arată viața lui, ci mai degrabă ca pe o poveste de viață, cu multe obstacole, provocări și greutăți. Vreau să o priviți pe Irina ca pe un om care s-a deschis în fața oamenilor și a avut capacitatea să fie vulnerabilă și asumată, povestind despre tot ce înseamnă să fii artist în România, despre presiunea hitului (solicitat mai mereu de casa de discuri), despre planuri și proiecte eșuate sau duse la bun sfârșit.
Documentarul ăsta este, în același timp, povestea ei de viață, dar poate fi și ceva ce se poate aplica majorității artiștilor de pe piața muzicală românească actuală, mai ales celor care au venit la noi din Republica Moldova. Sigur, există lucruri care o individualizează, dar story-line-ul poate fi același pentru toți. Pot spune că sunt mândră că o/îi cunosc, că am putut să îi văd în postura de oameni normali, cu probleme și vieți complicate și nu doar ca pe niște „zei atotputernici”, așa cum îi vede publicul din fața scenei. O urmăresc pe Irina, ca și pe tot valul de artiști basarabeni care a schimbat muzica românească fundamental, am fost la multe concerte de-ale lor, Irina chiar mi-a postat câteva dintre fotografiile pe care i le-am făcut la un concert, la ea pe rețelele sociale, și, cu majoritatea, am avut ocazia să mă întâlnesc și să vorbesc. Îmi place cel mai mult că își doresc să creeze o relație autentică cu publicul, să fie true, să nu se ascundă după aparențe, dar și că încearcă să arate o altă parte a artiștilor față de cea cu care s-a obișnuit lumea, privind spre showbiz-ul internațional, spre filme sau spre relatările presei.
E greu să fii asumată și vulnerabilă până la capăt, lumea te poate crede slabă, însă în cazul Irinei, care vorbește prin muzică și versuri despre durerea ei, cred că asta reprezintă de fapt puterea ei, avantajul ei. Așa cum spune și Irina în documentar, nu ești artist de la 9 la 17 și apoi te duci acasă și îți vezi de ale tale. Ești artist 24/7, e un job full time, extraordinar de obositor și de solicitant, iar această presiune este alinată (poate) atunci când creezi, când știi că dai înapoi ceva Universului, care ți-a dăruit ție atât de multe.
Ce mi-a plăcut: accentul pe echipa Irinei, cu care lucrează de ceva timp deja, și pe ideea că artistul nu este doar el și că toate se întâmplă doar că așa vrea el. Artistul e în centru, dar și pe margine adesea, e într-un proces continuu de creștere, schimbare și evoluție, și are nevoie de oameni care să-i ofere sprijin, ajutor, consultanță, care să o completeze sau să o ajute să-și găsească direcția atunci când se rătăcește. Apoi, mi s-a părut foarte fain modul în care a fost gândită toate această călătorie, care avea ca scop final reconectarea Irinei cu valorile de la care a plecat, care urma să-i ofere liniștea și inspirația necesară pentru a crea și a-și completa albumul Acasă, care o putea ajuta să treacă la o altă etapă din viața ei. Totodată, trebuie să menționez că mi-a plăcut și modul în care a fost montat totul: frânturi de „amintiri din copilărie”, istorioare de-ale părinților, oameni care vorbesc despre cariera și talentul ei, prieteni care povestesc despre toate aventurile pe care le-au avut și le-au trăit împreună, frânturi din știri, discuții cu ea, momente de la concerte, filmări de la clipuri sau ședințe foto, extrase din presă, cugetările ei asupra parcursului pe care l-a avut, modul în care se filmează clipurile sau se organizează concertele, toate cu scopul de a arăta cât de complexă este viața de artist și că nu are aproape mai nimic din standardele proiectate adesea despre artiști, de visători, creduli, cu capul în nori,independenți, etc., ci că poartă adesea niște responsabilități mult prea grele pentru umerii lor, cum ar fi privirile a mii și sute de mii de oameni îndreptate spre ei.
Pentru spațiul românesc, documentarul ăsta mi se pare un exercțiu bun de empatie, de recunoaștere a valorilor pe care le avem și pe care trebuie să le prețuim, de înțelegere (în sensul în care adesea oamenii se supără dacă artistul nu iese la autografe sau nu vrea să mai stea de vorbă cu ei după concert și altele) și de respectare și acceptare a omului exact așa cum este el, cu povestea, parcursul și problemele lui.
Being James Bond – mai mult decât un rol (2021) – director: bailie walsh
Nu știu de voi, dar eu am crescut cu filmele Bond, în special cu cele în care juca Daniel Craig. Sigur, am mai văzut și din cele vechi, dar mi se pare că modul în care a reușit Craig să transforme acest rol este absolut fascinant, iar asta face din el un fenomen. După ce anul trecut a ieșit ultimul film în care Craig joacă istoricul rol – No time to die – producătorii s-au hotărât să facă și un documentar în care să fie prezentat aportul adus rolului de actorului britanic și care l-a făcut celebru în întreaga lume.
Văzând Being James Bond, am fost uimită să văd cât de criticată a fost inițial alegerea lui Craig pentru acest rol. Nimeni nu-l vedea făcând față, iar presa se străduia să-l pună într-o lumină cât mai proastă și să-i condamne pe cei care au ales să facă asta. În același timp, am privit cu satisfacție și momentele de după ce a apărut Casino Royale (2006) și toți au regretat ce au spus, dându-și seama că, de acum au de-a face cu o filă nouă de istorie, care va schimba complet dinamica personajului celui mai cunoscut spion britanic.
M-a impresionat să văd cât de mult i-a schimbat rolul acesta viața lui Daniel, în special cea personală și, mi s-a părut foarte amuzant când a spus că a fost nevoit să-i ceară sfatul lui Hugh Jackman, un om pe care-l considera o legendă vie, în vederea gestionării faimei. Craig a fost un om discret dintotdeauna, mai ales ca actor, dar după ce „a dat lovitura” a trebuit să se ferească și mai mult de ochii lumii, care acum erau ațintiți stăruitor asupra lui.
A făcut multe sacrificii de dragul acestui rol, care l-a consumat foarte mult fizic și psihic timp de 16 ani, și tocmai de aceea a decis că e timpul să se retragă, dar asta, nu înainte de a le arăta oamenilor și lumii întregi ce a însemnat metamorfozarea într-un asemenea rol dificil. Lucrul ăsta mi se pare demn de apreciat, pentru că, adesea, lumea ia lucrurile de-a gata și nu își imaginează ce sacrificii fac acești oamenii de dragul lucrurilor în care cred cu tărie, de dragul artei, dar și pentru a onora munca altora. Cel mai impresionant lucru dintre toate mi s-a părut faptul că a trebuit să filmeze câteva scene pentru SPECTRE (2015), scene destul de dificile, cu piciorul rupt, iar în No Time To Die, același picior i-a dat de furcă, și l-a făcut să-și forțeze limitele din nou.
Per total vă recomand documentarul ăsta ca să înțelegeți mai bine un fenomen și să apreciați mai mult valoarea unor oameni care, cum, necum, prin sacrificii au făcut istorie.
România Sălbatică (2021) – regia: dan dinu
Am ajuns și la ultima recomendare din articol, un documentar diferit de tot ce am mai văzut până acum, cu imagini absolut spectaculoase și foarte calitative, din România noastră frumoasă.
Documentarul ăsta, mai presus de toate, demonstrează încă o dată ce țară frumoasă avem și cât de puțin conștienți suntem de asta. Și pot spune chiar „inconștienți” pentru că ni se potrivește perfect, deoarece, distrugem fără milă lucruri care sunt aproape sacre, distrugem ordinea naturii, stricăm habitate, omorâm animale nevinovate, disprețuim resursele naturale, frumusețea și peisajele excepționale oferite de natură fără să stăm prea mult pe gânduri.
Nu sunt prea multe de spus, natura e natură, are farmecul ei, iar modul în care au reușit Dan Dinu și echipa lui să o pună în valoare este foarte aproape de noțiunea de artă. Am numai cuvinte de laudă și mă bucur că există oameni care tratează adevărata frumusețe naturală cu atât de multă atenție și importanță!
Uitați-vă la documentarul acesta numai și pentru simplul fapt că sunteți români și e bine să știți ce are de oferit țara în care v-ați născut.
Nicol's Choices 