Începutul anului 2022 a fost surprinzător în materie de cărți, pentru că au fost multe titluri care mi-au căzut în mâini, venind la timpul potrivit. Până în iunie am citit doar cărți bune și foarte bune, care parcă au venit spre mine cu un anumit motiv, tot ce am citit legându-se de tot ce am trăit și simțit. Ce-i drept, am și avut timp să citesc în voie, am avut de unde să-mi aleg cărți, noi sau mai vechi și am avut cum să mă bucur de tot ce-mi putea oferi lectura în tihnă, fără grabă. Bucuria pe care am simțit-o când am citit aceste cărți m-a motivat să încep un articol pe această temă, în care să vi le recomand și vouă, pentru a vă putea bucura de ele, în această vacanță de vară mult-așteptată și bine-meritată.
Pe 22 iunie am ajuns la a 400-a carte citită, un nou record personal, care, într-un fel, se întrevedea de la începutul anului, dar care tot m-a surprins și m-a bucurat peste măsură. De fiecare dată când mai trec de un prag de 100 simt să fac ceva special ca să sărbătoresc acest lucru, ca să le spun și altora cât de bine se simte, cât de fantastic e să ai ceva de care să te bucuri atât de autentic, conștientizându-ți creșterea și maturizarea în diferite domenii ale vieții, în special în privința cunoașterii și culturii. Ziceam de ceva special, astfel că uneori a fost o petrecere, alteori a fost o vizită la o librărie de unde mi-am cumpărat o carte pe care mi-o doream de mult. Ei bine, anul acesta, acel ceva special pe care-l fac cu această ocazie este articolul de față. Un articol în care-mi doresc să vă arăt din nou o parte din frumusețea pe care o însumează cărțile între paginile lor. Și, care, mai presus de toate, să fie o bază care să ducă la lecturi cu sens, care să vă folosească, să răspundă nevoilor voastre și care să vă ajute să creșteți, spiritual și sufletește.
„Privind înăuntru” de Petronela Rotar
Aceasta e una dintre cele mai recente cărți citite de mine, una care a fost descoperită pe raftul unei librării cu autograful autoarei dat pe prima pagină. E, probabil, una dintre cele mai sincere și mai dureroase cărți pe care le-am citit până acum. Citind-o am simțit, la propriu, sufletul scriitoarei scurgându-se de-a lungul paginilor, într-un fenomenal exercțiu de vulnerabilitate total neimpus. Se simte că lucrurile au venit de la sine în procesul scrierii acestei cărți, asta și pentru că, tot ce este așternut între pagini, reprezintă o descriere amănunțită a vieții autoarei, a experiențelor plăcute, dar în special a celor neplăcute, prin care a trecut, dar și a modalităților prin care a reușit să se ridice, să se adune și să meargă mai departe.
E o carte plină de situații deloc ușor digerabile, care te face să-ți pui întrebări despre modul în care-ți duci existența, dar care te face să și conștientizezi că tot ceea ce ți se întâmplă în această viață, bun sau rău, se întâmplă ca să te formeze, să te clădească, să te facă mai puternic și mai stăpân pe propriile emoții. Este despre traumele având punct de plecare perioada copilăriei și, care, au rămas nevindecate timp de ani întregi. Dar este și despre procesul de vindecare, care, la final, te va face să conștientizezi că nici un om nu este lipsit de traume, în special în copilărie, arătându-ți că împreună cu multă empatie și înțelegere față de propria persoană te poate ajuta să te refaci. Atunci când simți că nu mai poți este important să încerci să-ți găsești resursele necesare pentru a merge mai departe în interiorul tău, dar când simți că nu mai poți gestiona totul de unul singur, ar fi esențial să începi să ceri ajutorul fără jenă și fără rușine. Cred că această carte poate fi primul pas către demararea unui proces de normalizare a strigătului de ajutor, care poate să vină de la oricine, indiferent de statutul social sau de orice alte criterii de care mai ține cont lumea modernă. Cu atât mai mult cu cât suntem obișnuiți de mici să ne ascundem până și față de noi sentimentele, după cum spune și unul dintre citatele pe care l-am selectat ca fiind reprezentativ pentru această carte:

„Am fost obișnuiți de foarte mici să ne reprimăm emoțiile, căci erau inacceptabile pentru adulții care ne-au crescut, să fim tari, să fugim de ceea ce simțim, așa că tot exersând asta de-a lungul vieții, devenim experți. Marea capcană a mecansimelor de apărare, aceste fortărețe cu ziduri groase în spatele cărora ne ascundem, este că în timp ce noi ne iluzionăm că ne protejează împotriva unor dușmani care au dispărut de mult, ele ne țin prizonieri îndărătul pereților impenetrabili. Devenim captivi, nu mai ajunge nimeni la noi și nici noi nu mai avem cum escalada și ajunge niciunde. Trăim în câțiva metri pătrați, arizi, fără să știm ce se joacă dincolo de ziduri, fără să luăm parte la marele miracol al vieții. Ni se pare că suntem în siguranță, dar nu suntem decât niște bieți deținuți în celula strâmtă pe care singuri ne-am construit-o. Supraviețuim, dar nu trăim. De la distanță, faptul că avem o fortăreață numai a noastră ne face să părem puternici, prietenii și dușmanii ne admiră și ne invidiază; în realitate, suntem singuri, izolați, fără nicio perspectivă.”
„Acționează și gândește ca Micul Prinț” de Stephane Garnier
Cartea aceasta, după mine, poate fi asociată cu acasă. Cu starea și sentimentul de siguranță și protecție pe care le ai acasă, mai bine spus. Mi se pare completarea perfectă, mai mult decât magică, a celei mai citite cărți din toate timpurile, a Micului Prinț. E cartea care îți oferă speranță, îți vorbește despre cum poți să-ți canalizezi atenția pe copilul interior și ce să faci ca acesta să nu mai stea pitit într-un colț, terifiat. Sfaturi numai bune de pus în practică, citate care îți merg direct la suflet, ele fac din această carte o adevărată operă de artă, care cred că ar aduce bucurie oricui ar citi-o. Recomnad să fie citită după recitirea (sau citirea, în unele cazuri) Micului Prinț, pentru că astfel toate informațiile o să vă apară mai clar în minte, iar asocierile pe care le face autorul vor fi înțelese altfel în raport cu cartea lui Exupery. O carte pur și simplu perfectă, de savurat pe cont propriu sau de făcut cadou cuiva care are nevoie să se reconecteze cu adevăratul eu, ce poate fi savurată alături de un vin bun. Pentru că, viața ar fi mai frumoasă cu o carte într-o mână și un pahar de rose în cealaltă, nu-i așa?

„Să fim capabili, la fel ca micul prinț, să ne sustragem din lume, înseamnă să fim capabili să creăm alta, care să fie croită pentru noi.
Nimic nu este de neclintit în continuitatea vieții, totul este doar voință, visuri și inflexiuni pe care știm să le proiectăm asupra ei, pentru ca, la un moment dat, cele mai frumoase plăsmuiri ale imaginației noastre să devină fotografiile reale ale lumii care ne înconjoară și ale vieții pe care o trăim.”
„Haosul din urma ta” de Carlos Montero
Am citit foarte multe romane polițiste până în acest moment al vieții mele, dar nici unul ca acesta. Poate se datorează faptului că autorul este de origine spaniolă, iar ei chiar știu cum să scrie, poate se datorează modului în care este scrisă, cu atenție la detalii, la ceea ce simt și gândesc personajele sau poate se datorează acțiunii care efectiv te ține lipit de paginile cărții și, chiar dacă ai vrea să o lași jos, tot la ce se întâmplă în ea te-ai gândi. E o poveste care îți intră în minte și în suflet de îndată ce începi să dai paginile una după alta.
Ca persoanaj central al cărții sale, Montero a ales o profesoară care se mută într-un sat parcă uitat de lume, cu puțini locuitori (majoritatea plecaseră după o criză cauzată de închiderea mai multor fabrici din apropiere), pentru a-i ține locul unei alte profesoare care pare-se, s-a sinucis. Atât profesorii, cât și elevii, dar și alți oameni din sat au opinii diferite despre povestea Virucăi și modul în care aceasta a sfârșit. Unii chiar cred că era capabilă să-și pună capăt vieții din cauza impasului în care ajunsese relația cu soțul ei, cu care începuse și procesul de divorț. Alții sunt mai rezervați și nu spun prea multe, dar nu ar fi văzut-o atât de demoralizată încât să ajungă să recurgă la acest gest limită. Cert este că aura în care este învăluită Viruca este plină de mister, iar noua profesoară, Raquel, trebuie acum să îi țină locul „celei mai bune profesoare de literatură”, după spusele elevilor, dar să se și implice în rezolvarea tensiunilor dintre oamenii din sat, reușind într-un final să elucideze misterul destinului tragic al predecesoarei sale.
Cel mai mult la această carte mi-au plăcut cugetările personajelor, acel zbucium interior al fiecăruia, pe care autorul a reușit să le surprindă extraordinar, reușind să contureze abil personalități care vor rămâne mult timp în mintea mea. Am ales ca citat reprezentativ unul din seria cugetărilor, cel al soțului Virucăi, care mi s-a părut foarte bine construit și atât de înduioșătoare, în același timp.
„Îți amintești când, copil fiind, descoperi pentru prima oară ideea infinitului sau ideea morții? Și este absolut nesfârșită, de neconceput. Este o lovitură care schimbă totul dintr-odată care face ca totul să capete o nouă perspectivă. Una destul de înfiorătoare. Așa sunt eu acum, ca un copil mic. În fiecare zi când mă trezesc, trebuie să fac un efort monumental ca să accept ideea că ea nu mai există. Este o muncă titanică, niciodată nu mi-a fost nimic mai greu decât acea jumătate de oră în care trebuie să mă oblig să reorganizez lumea. Să reorganizez o lume în care ea nu mai este. Și în unele zile dau greș, nu reușesc să accept asta, iar în acele zile nimic nu are sens și nimic nu merită osteneala. Hoinăresc prin casă, prin liceu, prin sat, prin viață.”
– Carlos Montero, „Haosul din urma ta”
Această carte a fost și ecranizată, într-un serial destul de bun, care, la acest moment, este de găsit pe Netflix. Dacă vă tentează să urmăriți 8 episoade cu sufletul la gură, ca să aflați cum se termină toată isprava, vă las aici trailer-ul, ca să vedeți dacă merită:
„Antropocenul acum” de John Green
„Ce înseamnă să trăiești într-o lume în care ai puterea de a nimici speciile mici cu miile, dar poți fi și îngenuncheat, sau distrus, de un singur lanț de ARN? Am încercat aici să schițez câteva dintre locurile în care mica mea viață se opune marilor forțe care modelează experiența contemporană a omului, însă singura concluzie pe care o pot trage e una simplă: suntem atât de neînsemnați și atât de fragili, atât de glorios și de îngrozitor de trecători!
[…] Uneori, mă întreb cum pot să supraviețuiesc în această lume în care, după cum spunea Mary Oliver, „… totul / Mai devreme sau mai târziu / E parte din orice”. Alteori îmi amintesc că nu voi supraviețui, desigur. Mai devreme sau mai târziu, voi fi tot ceea ce e parte din orice. Dar până atunci: Ce uimire să respiri pe această planetă care respiră! Ce binecuvântare să fii Pământ care iubește Pământul!”
„Antropocenul acum” de John Green
Pandemia ne-a arătat că istoria se repetă, mai ales dacă nu învățăm din experiențele trecute. Sigur, a avut multe părți rele, însă cred că au existat și câteva părți bune. Pentru unii oameni a fost un prilej să fie mai creativi, să facă mai mult din ceea ce le place, să simtă că au mai mult timp pe care să-l dedice unor proiecte de suflet sau unor oameni importanți. Mulți dintre ei și-au dat seama care ar trebui să le fie prioritățile vieții de fapt, și, mai presus de toate, au realizat că direcția în care ne îndreptăm nu este una prea bună, pentru că au avut timp să se gândească la asta.
Cred că unul dintre acești oameni este și John Green, care, în pandemie, a lansat un podcast denumit „The Anthropocene Reviewed”, unde a abordat diferite teme sau subiecte care, de-a lungul timpului, au demonstrat umanitatea noastră și ne-au arătat cum viața a evoluat aici, pe Pământ. De fapt, Antropocenul este era geologică în care ne aflăm acum, în care toate activitățile întreprinse de om modelează/afectează în profunzime planeta și biodiversitatea acesteia. Denumirea acestei ere l-a determinat pe John să facă un salt în istorie și să abordeze tot felul de aspecte, care, de-a lungul a secole, au modelat umanitatea și planeta până în punctul în care suntem acum.
Cartea care a rezultat de pe urma podcast-ului e un fel de transcriere a tuturor informațiilor cuprinzătoare surprinse și dezbătute în acesta. Este o lectură captivantă dacă te pasionează teme de filozofie, istorie, geografie, chimie, literatură și câte și mai câte, dar mai ales este o lectură impresionantă dacă o citești cu dramul de speranță pe care îl exprimă și John în citatul de mai sus, speranța că, deși am făcut multe lucruri rele în relație cu planeta care ne găzduiește, poate că mai există o șansă, dacă ne trezim și ne apucăm să schimbăm direcția în care mergem. Sigur, răul care a fost făcut nu poate fi șters cu buretele, dar măcar am putea să stopăm o mare parte din el dacă am fi mult mai conștienți de trecerea inexorabilă a timpului și de faptul că generațiile viitoare e posibil să nu mai cunoască nici o treime din frumusețile Terrei, de care noi astăzi profităm ca și cum ar fi făcute special pentru noi.
„Glasul sângelui” de Robert Galbraith (J.K.Rowling)
Sigur, precizam mai sus că „Haosul din urma ta” e unul dintre cele mai bune romane polițiste citite de mine până acum, dar nu pot să nu laud și cea mai recentă carte scrisă de J.K.Rowling, autoarea, celei mai cunoscute serii de fantasy din lume, „Harry Potter”. Ea scrie sub pseudonimul Robert Galbraith romanele din seria Cormoran Strike, care, la moment, a ajuns să însumeze 5 volume. Așteptam de mult timp să apară și la noi tradusă „Glasul sângelui”, iar când au publicat-o, în cele din urmă, cei de la editura Trei, în ianuarie, mi-am și comandat-o.


Aceasta este de departe cea mai complexă și mai voluminoasă carte din serie, trecând binișor de 800 de pagini și având o intrigă și o acțiune foarte bine puse la punct. Mi s-a părut fain să văd cum evoluează relația dintre Cormoran Strike, detectivul particular, fost veteran de război și partenera sa Robin Elacott, dar mai presus de toate mi-a plăcut să văd cum Rowling a construit adevărate exemple de perspicacitate prin prisma acestor personaje, care au avut de dezlegat un mister care-și schimba fața de îndată ce mai apăreau noi suspecți. Munca de detectiv este grea și apreciez faptul că Rowling nu încearcă să-ți servească răspunsuri pe tavă de-a lungul cărții/cărților, ci, de fiecare dată te lasă să-ți pui tu mintea la contribuție pentru a încerca să-ți dai seama cine ar fi putut să fie făptașul. Îți oferă indicii, piste, bucăți din puzzle, dar te lasă pe tine să întregești imaginea de ansamblu, iar asta trebuie să facă orice roman polițist bun. Oricum, poate că bănuiești pe cineva, dar este atât de magistral scrisă, încât te răzgândești de 10 ori și ajungi să fii surprins de deznodământ și de motivele celui care a făcut-o în cele din urmă.
Pentru cei care nu au răbdare să parcurgă o serie atât de complexă cum este aceasta, dar vor să o facă pe detectivii în fața televizorului, vă spun și că această serie a fost transpusă într-un serial intitulat C.B.Strike care este de găsit pe HBO Max. Las trailer-ul pentru unul dintre sezoane mai jos.
„Băiatul, cârtița, vulpoiul și calul” de Charlie Mackesy
Una dintre puținele cărți grafice pe care le-am citit în ultima vreme, dar care este atât de frumoasă prin simplitatea dialogurilor dintre cele patru vietăți, încât ajunge repede la titulatura de carte-care-ar-trebui-citită-de-oricine. E despre sensul vieții, lucrurile mărunte care fac diferența și care contează cu adevărat, despre modul în care simt atât oamenii, cât și animalele, dar și despre puterea interioară de vindecare. Nu sunt prea multe cuvinte de spus aici, doar că e cartea ideală pe care să i-o faci cadou cuiva drag, de Crăciun sau la o zi de naștere, arată bine și e plină de învățături frumoase.

„-Ce crezi tu că înseamnă să ai succes? a întrebat băiatul.
-Să iubești, a zis cârtița.”
„- Care crezi tu că e cea mai mare pierdere de timp?
-Să te compari cu alții, a zis cârtița.”
„21 de lecții pentru secolul XXI” de Yuval Noah Harari
„Potrivit învățăturilor lui Buddha, cele trei realități ale universului sunt: totul se schimbă în permanență, nimic nu are o esență care dăinuie și nimic nu este pe deplin satisfăcător. Poți explora cele mai îndepărtate colțuri ale galaxiei, ale corpului tău sau ale minții tale, dar niciodată nu vei întâlni ceva imuabil, de esență veșnică și care te satisface pe deplin.”
– Yuval Noah Harari,
„21 de lecții pentru secolul XXI”
Harari mi-a plăcut de la prima carte pe care am citit-o de la el („Scurtă istorie a omenirii”) pentru că are o voce puternică, multe lucruri adevărate de spus, despre care mulți tac, dar și pentru că știe cum să pună punctul pe i când oamenii nu îl cred sau au păreri contradictorii. Ăsta e genul de carte care poate părea utopică la început, pentru că sunt plasate acolo câteva aspecte despre care mulți nu ar avea curajul să vorbească și asta doar pentru că trăim în lumea în care trăim, dar e bine de știut că este reprezentarea unei radiografii perfecte a politicii, economiei și culturii actuale, făcând legătura cu fenomenele care se întâmplă acum și discută despre rezultatul interacțiunii dintre ele. Pe lângă multele sfaturi oferite, care pot fi foarte utile pentru cei care simt presiune în aceste vremuri ce ne încearcă, autorul oferă și perspective asupra viitorului, perspective care, cred eu că se vor îndeplini mai devreme sau mai târziu, pentru că da, ne îndreptăm într-o direcție care, repet, va aduce mai mult rău decât bine.
O perspectivă care mi-a atras atenția este cea legată de constructele sociale pe care mințile noastre le-au creat și pe care le respectă cu sfințenie pentru că nu conștientizează că sunt doar niște invenții. Asta se poate spune despre stat, bani, politică, democrație și alte „valori” pe care le luăm de bune, dar care, de-a lungul timpului au făcut, de fapt, mai mult rău. E o perspectivă la care, până la Harari, nu m-am gândit, și, după ce am citit, am început să mă mai relaxez în anumite privințe, pentru că am înțeles că de fapt ne axăm pe lucrurile care au cea mai mică importanță pentru noi ca specie și ca ființe, uitând de cele care contează cu adevărat, de tipul emoțiilor, sentimentelor, de partea palpabilă a lucrurilor, de concret nu de abstract. Sigur, nu poate să citească o planetă întreagă cartea aceasta, deși ar fi indicat, dar măcar cei care o citesc să înțeleagă că pot face ceva, că-și pot da un upgrade la perspectiva din care privesc viața și îi pot influența și pe cei din jurul lor să facă același lucru, punând accentul pe ceea ce se vede, nu pe conspirații și lucruri ascunse.
„Poate ar fi bine să discuți cu cineva” de Lori Gottlieb
Dacă ești student la psihologie, psihoterapeut, psiholog, îți dorești să practici această meserie, îți dorești să începi terapia sau ești pur și simplu curios de acest proces al psihoterapiei, cartea asta e pentru tine.
Eu sunt pasionată de psihologie de mult timp, am citit multe cărți pe tema asta, dar foarte puține ca aceasta, de o sinceritate absolută, genul de carte care însumează și practică și teorie pe înțelesul tuturor. Este un roman despre viața și activitatea autoarei, iar Lori Gottlieb s-a priceput de minune să redea ce se întâmplă în cabinetul ei când stă de vorbă cu pacienții, dar și ce se întâmplă în cabinetul psihoterapeutului ei, când face schimb de roluri și stă ea pe canapeaua rezervată de obicei clienților. A ales exemple rezonabile despre pacienții care i-au trecut pragul și a dat exemple de conversații pe care le-a avut sau metode pe care le-a aplicat pentru anumite comportamente sau acțiuni de-ale pacienților săi. S-a dat exemplu și pe sine, în procesul ei de vindecare după o despărțire traumatizantă, detaliind etapele pe care le-a parcurs alături de psihoterapeutul ei. Pe ici pe colo, a inserat și povești din trecutul ei, care, bineînțeles, aveau scopul de a oferi insight-uri despre anumite reacții sau comportamente pe care le avea în relația cu clienții și poveștile acestora, cu care ea avea de-a face la cabinet.
Ce mi s-a părut fascinant, pe lângă detalierea modului în care terapia se desfășoară, a fost vulnerabilitatea asumată de care a dat dovadă, scriind o carte atât de personală, de dureroasă, de sinceră, construită cu atenție, numai și prin prisma faptului că a trebuit să cenzureze identitatea oamenilor despre care vorbește, din dorința de a le proteja intimitatea și de a nu încălca statutul impus de meseria practicată. A avut, de asemenea, și explicații pentru multe dintre conceptele din psihologie pe care le folosea, spunând clar despre ce e vorba, cum se manifestă, cum a învățat ea că trebuie gestionate anumite situații din practica pe care a făcut-o ca rezidentă. Practic, a împărtășit în detaliu know-how-ul ei despre meseria pe care o practică și a oferit o resursă fantastică pentru cei care își doresc să apuce pe drumul ăsta, dar nu știu ce-i va aștepta.

„Relațiile din viața reală nu se termină cu adevărat, chiar dacă nu vei mai vedea persoana din nou. Fiecare persoană care ți-a fost aproape trăiește undeva în interiorul tău. Iubiții din trecut, părinții, prietenii tăi, fie că sunt în viață, fie că au murit (simbolic sau la propriu) – toți evocă amintiri, conștiente sau nu. Adesea, ei îți spun cum să te raportezi la tine însuți și la ceilalți. Uneori, ai conversașii cu ei în minte. Alteori, îți vorbesc în vis.”
„Ca un roman” de Daniel Pennac
Una dintre puținele cărți care preamăresc literatura, care vorbesc despre rolul formativ al lecturii prin prisma formării personalității, a culturii și a autenticității informației și a trăilor unui cititor. Daniel Pennac expune cititul ca o plăcere, nu ca o obligație sau ca o îndatorire impusă de școală, societate sau părinți, aducând în discuție și motive pentru care copilului ar trebui să i se deschidă pur și simplu apetitul pentru lectură, apoi să fie lăsat liber să zboare pe aripile cărților, fără a fi constrâns să citească pentru că…, ci doar din simpla plăcere de a fi cititor, de a savura romane și povești în liniște, cu bucurie și speranță.
Dintre toate lucrurile interesante pe care le așează cu blândețe între paginile acestei cărți, mi-au atras atenția Drepturile Sacre ale Cititorului, enunțate de Pennac, care sunt ceva ce ar trebui să știe orice „îndrăgostit de cărți”:
1. Dreptul de a nu citi.
2. Dreptul de a sări pagini.
3. Dreptul de a nu termina o carte.
4. Dreptul de a reciti.
5. Dreptul de a citi orice.
6. Dreptul la bovarism (maladie transmisibilă prin citit).
7. Dreptul de a citi oriunde.
8. Dreptul de a spicui.
9. Dreptul de a citi cu voce tare.
10. Dreptul de a tăcea.

„Nu am avut niciodată timp să citesc, însă nimic, niciodată, nu m-a putut împiedica să duc la bun sfârșit un roman pe care-l îndrăgeam. Lectura nu ține de organizarea timpului social, ea este, precum dragostea, o manieră de a fi. Problema nu este de a ști dacă am sau nu timp să citesc (timp pe care nimeni, de altfel, nu mi-l va dărui), ci dacă îmi ofer sau nu fericirea de a fi cititor.”
„Peisaj după isterie” de Mircea Cărtărescu
E greu să scrii din România, obiectiv, despre situația actuală în care se află țara. Și încă acum e mai rău, față de acum 5 ani când a fost publicată această carte. Însă Cărtărescu reușește cumva să o facă și obiectiv, dar și poetic în același timp, integrând cunoștințe despre istorie, sociologie și geografie, pentru a da un diagnostic complex – acela că încă se mai poate, dar doar dacă se mai vrea. Sigur, e dureros să citești toate adevărurile despre sistemul de învățământ, sănătate, justiție, dar e mai bine să le citești, câteodată, decât să le simți uneori (sau mai mereu) pe propria piele. Adevărul mereu e incomod și, dacă nu știi cum să faci să fie mai bine după ce l-ai aflat, atunci starea ta nu o să se îmbunătățească, dar măcar acum știi, și, adesea informația îți oferă putere. Nu puterea de decizie, ci puterea de a gândi mai limpede.
Pe lângă lucrurile rele care ne-au împânzit societatea actuală românească, sigur că întotdeauna pot fi observate și lucrurile bune, dacă știm să le căutăm și să le vedem. Și cred că, unul dintre lucrurile bune din societatea noastră sunt artiștii, poeții, compozitorii, scriitorii, oamenii talentați la orice, de la business la matematică sau sport, care ne pot ridica de pe fundul prăpastiei, dar doar dacă știm să-i sprijinim, să-i apreciem și să-i admirăm. E greu, mai ales pentru că noi nu avem fundamente culturale, eficient construite în timp, în care să credem, de la simboluri la modele, sau dacă în școală și în viață în general cultura și arta sunt lăsate pe ultimul plan. Copiilor de astăzi, în școală mai ales, nu ar trebui să li se impună cultivarea cunoștințelor, cât mai multe și mai vaste, ci cultivarea sufletului, a talentelor și a abilităților care să îi ajute să fie oameni, mai buni, nu mai preciși.
Peste toată marea de negativism, îmi place că apare și viziunea optimistă, portretizată prin metafore, figuri de stil sau imagini poetice, configurate astfel încât să pună în antiteză urâtul existențial cu frumosul oferit de artă și de cultură. Ceea ce spune de fapt Cărtărescu în „Peisaj după isterie” este că, atâta timp cât educația și cultura vor fi la pământ, la fel va fi și societatea. Dacă vom începe să construim oameni buni și frumoși, cu abilități diverse și care să fie puse în valoare și apreciate, atunci vom avea o societate mai bună. Dar cum reversul medaliei se aplică cel mai adesea în timpurile actuale, nu trebuie să ne mirăm de ce am ajuns în punctul în care suntem.
Dacă vrei să fii parte din schimbare, fii curios, documentează-te, află, caută, nu accepta tot ce ți se pune în față, fii deschis către noi perspective, îmbogățește-te spiritual și cultural cât mai mult și fii un exemplu în grupul tău de prieteni. Schimbările mari se întâmplă să pornească mai ales de la pași mici.

„În ultimii ani ne îndreptăm din ce în ce mai repede către o societate fără cultură, fără educație, fără credință (inclusiv credința în orice ideal), fără maeștri și modele spirituale. Ne plângem mereu de bădărănia, brutalitatea și lipsa de scrupule a celor din preajma noastră, de lumea dejecțiilor și-a urii, care-a invadat forumurile, de reaua-credință a celor ce fac din alb negru și din negru alb. Dar nu protestăm când dispar canalele, programele și rubricile culturale de peste tot, când scrisul și cititul decad, când nimeni nu mai dă doi bani pe oamenii de știință și artiștii care-ar trebui să fie ei, nu politicienii și crainicii, vedetele societății noastre. Ne îndreptăm spre o apocalipsă a valorilor care va duce cu ea, un tsunami, pe cel bogat și pe cel sărac, pe cel bun și pe cel rău deopotrivă. Căci nimeni, în România, nu poate scăpa de infecția morală în care ne scufundăm pe zi ce trece, nici măcar cei care-o provoacă zi de zi.”
„Mai bine” de Igor Guzun
Am ajuns aproape de final, la cartea care m-a ajutat să ating cifra rotundă, și pot să spun doar că Igor Guzun are ceva special atunci când scrie. Inima mea rezonează cu fiecare cuvânt pe care acesta îl pune pe foaie.
„Mai Bine” este volumul care vine în completarea cărții „Bine”, apărută în 2018 și are în componența sa poezii cu sens, texte scrise abil, extrase din interviurile date de autor, o serie absolut superbă de ilustrate numai bune de rupt și expediat, care vin în completarea textelor și fac cartea și mai ușor de îndrăgit.
Când am citit-o m-am simțit conectată, mai mult ca oricând, cu rădăcinile mele, cu pământul din care mă trag, oferindu-mi din nou prilejul să observ și să apreciez și mai mult natura, oamenii și locurile care mă înconjoară. E un fel de meditație ghidată, în lumea cuvântului scris și rostit, așternută pe foaie cu atenție și migală. Ca să simți cuvintele așternute între paginile acestei cărți și să le guști profunzimea, trebuie să te deconectezi de la toate, iar când citești cartea aceasta pur și simplu trebuie„ să fii”, nu „să ai”.

„Copacii sunt uriașii noștri care țin pe umerii lor cerul să nu ne strivească.
Decât să luptăm cu tulpinile, e mai bine să ne îngrijim rădăcinile într-o vreme în care epidemio-logicul și-a pierdut logicul.
Probabil că pădurile sunt tăiate pentru că fac prea mult zgomot. Acolo se aud bătăile inimii și șoaptele Celui de Sus.
Demult-demult, El a sădit copacii să nu se prăbușească cerul peste noi de câte suntem în stare.”
Cărțile le găsiți, respectând ordinea menționată în articol, pe link-urile de mai jos:
- Privind înăuntru (editura Trei): https://www.edituratrei.ro/carte/petronela-rotar-privind-inauntru/3902/
- Acționează și gândește ca Micul Prinț (editura Niculescu): https://www.niculescu.ro/actioneaza-si-gandeste-ca-micul-print.html
- Haosul din urma ta (editura Univers): https://edituraunivers.ro/products/haosul-din-urma-ta
- Antropocenul acum (editura Trei): https://www.edituratrei.ro/carte/john-green-antropocenul-acum/3707/
- Glasul sângelui (editura Trei): https://www.edituratrei.ro/carte/robert-galbraith-glasul-sangelui/3731/
- Băiatul, cârtița, vulpoiul și calul (editura Arthur): https://www.editura-arthur.ro/info/carte/baiatul-cartita-vulpoiul-si-calul
- 21 de lecții pentru secolul XXI (editura Polirom): https://www.polirom.ro/carti/-/carte/6812
- Poate ar fi bine să discuți cu cineva (editura Litera): https://www.litera.ro/poate-ar-fi-bine-sa-discuti-cu-cineva
- Ca un roman (editura Art): https://www.editura-art.ro/info/carte/ca-un-roman
- Peisaj după isterie (editura Humanitas): https://humanitas.ro/humanitas/carte/peisaj-dup%C4%83-isterie
- Mai Bine (Cărturești): https://carturesti.ro/carte/mai-bine-1667170381
2 gânduri despre “A 400-a carte citită! Recenzii și recomandări de cărți pentru vara lui 2022”