Așa cum spune și invitatul în cadrul acestui interviu-poveste din luna martie, nimic nu este întâmplător în viață. Și eu am început să cred acest lucru, și pot să spun că mi s-a mai confirmat încă o dată și întâlnindu-l pe Sergiu Beznițchi.
În luna ianuarie am fost două zile la București cu treabă și știind că-mi va rămâne ceva timp liber de petrecut în capitală, am decis să arunc o privire la evenimentele ce aveau loc la Muzeul Țăranului în ziua aceea. Și, ce să vezi, era anunțată o lansare de carte a poetului Sergiu Beznițchi din Republica Moldova, scriitor de care mai auzisem prin prisma faptului că-l citisem pe Igor Guzun (i-am luat și lui un interviu, îl găsiți aici) cu care a colaborat și Sergiu. Așa că m-am dus fără să mai stau pe gânduri. Formatul lansării a fost unul inedit – o proiecție a unui scurtmetraj care împletește versurile din carte cu muzica – oferindu-se spre degustare vinuri de la Chateau Vartely și dulciuri de la Dulcinella România. Am ajuns devreme și am schimbat câteva vorbe cu autorul cât a semnat volumul proaspăt lansat, dar și celelalte cărți ale sale, disponibile la intrare. Un om atât de fain, de cald, de blând și de deschis. La fel pot spune și despre scriitura și cărțile sale. Nu mai zic că, în timpul proiecției am vărsat câteva lacrimi și am ieșit foarte emoționată din sală.
A fost un eveniment la care m-am simțit excepțional, unde am văzut și admirat oameni miunați, dar în primul rând l-am admirat pe autor. Așa a apărut și rugămintea firească de a-i lua un interviu pentru blog. Când mi-am dat seama ce prilej minunat mi se oferă să-l pot posta în luna martie – luna poeziei – am zis că e sincronizarea perfectă și nu am mai stat deloc pe gânduri și i-am scris.
Ceea ce a ieșit mie îmi place mult și sper să vă placă și vouă! Vibrațiile sufletului nostru chiar se transmit prin ceea ce facem și către alții, iar modul în care a ales să o facă, prin scris, Sergiu sper să vă atingă și să vă emoționeze și pe voi.
Care sunt acele cuvinte care reușesc să vă descrie cel mai bine în acest punct al vieții dumneavoastră?
Anume în acest punct, probabil, cele mai aproape de adevăr ar fi ”transmiterea prin reverberație”, o idee preluată de la psihoterapeutul și romancierul Irvin Yalom. Adică, dorința de a crea – intenționat sau fără să fie în cunoștință de cauză – cercuri concentrice de influență care îi pot afecta pe alții timp de mai mulți ani sau chiar de-a lungul mai multor generații. Și asta chiar dacă încercările de conservare a identității personale sunt întotdeauna zadarnice, iar efemeritatea e veșnică. Oricum, ne încăpățânăm să ne dorim să lăsăm în urmă ceva din experiențele noastre de viață: un gând, o carte, o virtute.
Ce înseamnă pentru dumneavoastră lectura și care credeți că este sau ar trebui să fie scopul ei în societate?
Teoretic, parcurgerea imenselor oceane de foi scrise de-a lungul istoriei, oricare ar fi genul, ar trebui să genereze și mai multe întrebări pentru viață, plusându-le la cele existente deja. Or, mai multe întrebări aduc griji mai multe, nelămuriri mai numeroase, puneri pe gânduri mai dese. Conform acestei logici, lectura îți face viața mai complicată. Dar, imediat cum dai de ideea că prin fiecare carte citită te conectezi la universul autorului acelei opere, parcă te eliberezi din chinurile existențialului și zbori încotro te duce imaginația, această senzație oferindu-ți plăcerea practică a extinderii minții.
„…plăcerea cea mai mare vine nu atunci când cuvintele <prind contur pe hârtie>, ci atunci când sunt transmise prin reverberații și vezi cum tremură de emoție suflete cunoscute și necunoscute.”
Mi se pare că ne-am îndepărtat tot mai mult de anumite valori considerate fundamentale, precum familia sau tradițiile, și aș vrea să vă întreb care sunt acele lucruri după care tânjiți, dar despre care știți că nu mai sunt posibile în aceste vremuri?
La modul concret, mi-e dor de tata. La modul ideal, filosofic, al vieții, cred că (noi, oamenii) am pierdut din simplitate, or, omul simplu a știut dintotdeauna să lase sufletul deschis, chiar dacă riscul ca cineva să-și șteargă tălpile de noroi era mare. De bunătatea hristică și de dragostea evanghelică mi-e dor. Partea bună e că nu cred că acestea nu sunt posibile în vremurile pe care le trăim. Comunul pornește de la individual. Aici e de săpat, de lucrat, de investit.
Spuneți-mi despre cărțile pe care le considerați formatoarele dumneavoastră, pentru că vă aduc aminte de niște clipe magice din viața dumneavoastră. Puteți face un top 3?
Cred că dacă poți lua un gând, o idee (una singură) dintr-o carte, să îl/o pui în aplicare și să mai și funcționeze pentru tine, atunci acea carte a meritat să fie citită. Prin urmare, acea carte poate fi considerată formatoare. Anume așa un om poate fi construit de cărți, conectându-se și reconectându-se la autori din vremuri diferite, cu păreri diferite sau din domenii diferite. Mi-au adus bucurie în timpul lecturii cei doi Irvini, Stone și Yalom. Contemplez enorm din Constantin Noica. Îl citesc, sorbindu-i simplețea și profunzimea, pe Savatie Baștovoi. Șirul, desigur, poate continua.
Aș vrea să vă întreb despre procesul de a scrie o carte. Ce a însemnat pentru dumneavoastră să vă vedeți cuvintele prinzând contur pe hârtie?
E o bucurie aparte să urmărești acest proces. De parcă te-ai legăna între posibil și imposibil. Aidoma zborului unei păsări, care nu are siguranța aterizării. Ai senzația că ești mingea cu care joacă trecutul, prezentul și viitorul într-un meci de calificare disputat între șanse și neșanse. Iar plăcerea cea mai mare vine nu atunci când ”cuvintele prind contur pe hârtie”, ci atunci când sunt transmise prin reverberații și vezi cum tremură de emoție suflete cunoscute și necunoscute.
„…cred că (noi, oamenii) am pierdut din simplitate, or, omul simplu a știut dintotdeauna să lase sufletul deschis, chiar dacă riscul ca cineva să-și șteargă tălpile de noroi era mare.”
Care credeți că este cea mai mare satisfacție a unui scriitor? Dar a dumneavoastră?
Parțial, am răspuns mai sus la această întrebare. Îmi aduc aminte cum mi-a spus cineva, după ce m-a auzit recitând un poem de-al meu: ”Ce mă bucur că ai avut curaj și ai găsit cuvintele potrivite să spui exact cum gândeam și eu, dar nu am avut puterea de a le spune”. Iar asta nu poate să nu îți aducă satisfacție.
Povestiți-mi de ce ați ales profesia de jurnalist și ce înseamnă să lucrați într-o televiziune. Ce satisfacții sunt în acest domeniu și ce le-ați spune tinerilor care își doresc să urmeze această cale?
De profesie sunt economist. La radio și în televiziune am ajuns dintr-o întâmplare. Dar, cum nimic în lumea asta nu e întâmplător, iată-mă la radio și în televiziune. Pentru a fi bun în acest domeniu, trebuie să îți placă ce faci și, vezi mai sus, trebuie să-ți lași sufletul deschis. Să nu minți. E greu, pentru că e un tărâm, în care minciuna se cuibărește cu aceeași lejeritate cu care bei apă. Și aici trebuie să veghezi. În rest, dacă ești învățabil, reușești, indubitabil.
Vreau să vă întreb despre proaspăt lansata carte – „Oamenii ca păpădiile”. Am fost la lansarea ei la Muzeul Țăranului Român, am văzut filmul pregătit cu această ocazie și știu că ați pornit într-un turneu de promovare a acesteia în România și Moldova. Mi-ar plăcea să știu ce v-a inspirat pentru a scrie această carte și pentru a realiza un concept atât de inedit pentru lansare.
Tentativele de furt ale plăpândelor (naivelor) noastre libertăți. Iată inspirația pentru ”Oamenii ca păpădiile”. Am și numit această carte drept mic tratat poetic, care urmărește transformarea omului în păpădie, dată fiindu-i fragilitatea, pe care nimeni nu-i o poate pune la îndoială. Mi-am dorit să lansez cartea într-un format de ”spectacol al poeziei înmuzicalizate”, iată de ce, împreună cu regizoarea Leontina Vatamanu, un copil al poeziei, am făcut un film, în care s-au împletit armonios poezia și muzica.
Aveți o poezie preferată? Sau un poet pe care îl prețuiți în mod deosebit pentru ce vă transmit versurile sale? Dacă da, care e aceea / acela?
Îl (re)citesc pe Jim Morrison. Îl (re)citesc pe Eugen Cioclea. Îl (re)citesc pe Nichita Stănescu. Îl citesc pe Vysoțki. Îl (re)citesc pe Igor Guzun.
Și iată un vers cât o viață, semnat de Jim:
Morning found us calmly unaware,
Noon burned gold into our hair,
At night, we swam the laughin’ sea.
When summer’s gone,
Where will we be?
Where will we be?
Where will we be?
„…încercările de conservare a identității personale sunt întotdeauna zadarnice, iar efemeritatea e veșnică. Oricum, ne încăpățânăm să ne dorim să lăsăm în urmă ceva din experiențele noastre de viață: un gând, o carte, o virtute.”
Sunteți originar din Republica Moldova. În ultima perioadă vedem tot mai mulți moldoveni care schimbă lucruri atât în România, cât și în Moldova, în ceea ce privește domeniul artistic și nu numai. Ca punct comun, toți sunteți foarte talentați și dedicați. Așa că-mi permit să vă întreb: care este secretul?
Am fi suma activităților de jogging istoric, cu elemente de cucerire și perpetuare, ale goților, hunilor, gepizilor, avarilor, slavilor, tătarilor, turcilor și poate ale altor grupuri de oameni diferiți de noi, care volens nolens și-au lăsat amprenta peste teritoriul în care ne-am născut. De-aia, probabil.
Știu că sunt mulți autori care au ritualuri pentru ca procesul de scriere să decurgă cât mai lin. Dvs. aveți vreun ritual anume pe care-l respectați atunci când scrieți?
Nu am, vă rog să mă iertați.
În final, aș vrea să vă rog să împărtășiți câteva rânduri din ceea ce ați scris până acum (fie că sunt poezii publicate sau pagini de jurnal) care vă sunt tare dragi.
Extras din poemul ”Mie însumi”: „Permite-mi să îți dau un sfat, E necerut, Dar bun, Esențial. E unul ce-ar putea să te salveze De îndobitocire: „Decât să fii un fericit condiționat social, Mai bine cere-ți dreptul La nefericire!”
Nicol's Choices 