Pentru mine, luna martie nu reprezintă doar luna femeii, ci și luna poeziei. De ce? Pentru că pe 21 martie sărbătorim Ziua Internațională a Poeziei.

Eu am avut, de când mă știu, o relație mai complicată cu poezia, atât în privința citirii poeziilor, cât și a scrierii lor. Îmi pare că școala a distorsionat foarte mult percepția mea legată de poezii și mesajele transmise de acestea, însă în ultimii câțiva ani, pentru că am descoperit câțiva autori absolut extraordinari, am început să-mi schimb punctul de vedere. Din ceva extrem de rigid, foarte complicat de înțeles și analizat, totul s-a transformat într-o joacă pentru mine. O joacă a cuvintelor și a sentimentelor. Pui pe foaie într-o formă „altfel” cuvintele și sentimentele, iar ceea ce iese e ceva absolut magic. Așa că am început să citesc timid, din când în când, și cărți de poezie. Sunt încă abia la început și am gustat numai din poeziile autorilor contemporani (pentru că cele ale clasicilor îmi par în continuare destul de inaccesibile), însă vreau să descopăr tot mai mulți poeți de-ai vremurilor noastre pentru că mă fascinează modul în care aceștia scriu.

Totodată, cu această căutare în materie de lectură, a venit și dorința de a scrie poezie. Una care să fie a mea, care să mă reprezinte. Stângaci? Cu siguranță da. Pe alocuri de neînțeles? Mai mult ca sigur. Dar asta nu mă descurajează să încerc, din nou și din nou, pentru că-mi aduce plăcere. Și cred că dacă argumentul pentru orice creație este – „o fac pentru că-mi aduce plăcere” – atunci nu mai e nevoie de nimic altceva, decât de acțiune susținută. Să treci pur și simplu la treabă și să lași Universul să curgă prin tine, să te lași inspirat de lucruri mult mai mari decât tine, pe care nu e neapărat necesar să le înțelegi, ca să-ți placă. Cam asta am făcut și eu, când am luat o foaie de hârtie și stiloul și m-am pus pe scris. Am încercat să redau cât mai bine, ce-mi șoptea Universul în acele momente de liniște. Și trebuie să recunosc că e un proces fascinant prin care cred că ar trebui să treacă un om măcar o dată în viață!

Mă rog, ca să nu mă las furată de la ideea inițială, am scris câteva poeme. Le las pe toate mai jos, cu speranța că cineva o să audă șoaptele Universului printre versuri și va simți ceva, orice, când le va citi.

Totodată, pregătesc în această lună ceva fain. Un interviu cu un poet pe care-l respect mult și care mi-a plăcut încă de la prima strofă pe care am citit-o de la el, dar și un articol cu poeziile prietenilor mei „poeți”, care, apropo, sunt foarte talentați și pe care abia aștept să-i citiți pe 21 martie. Măcar atunci să mai citim ceva poezie, nu? Mai ales că e scrisă și de tineri.

#1: În fiecare om…

Cred că în fiecare om ne putem pierde…
În fiecare pereche de ochi pe care o întâlnim găsim…
ceva ce să urâm, ceva ce să iubim.

Suntem atât de aproape
si totuși atât de departe.
De ce dorim
să ne iubim?

Noi ne-am dat seama cum să ne găsim,
cum să ne privim,
cum să ne dorim,
de ce să mai călătorim?

Ne-am dat seama că nu ne potrivim
încă dinainte să ne iubim,
Și am ars podurile.
Și am dărâmat zidurile.

În locul lor am construit fortărețe
unde să ne ascundem când suferim de tristețe.
Ne-am închis sufletele și…
ne-am ferecat ochii, buzele, mâinile…

Ne-am ascuns dragostea în zări
ca să călătorim prea mult în depărtări.
Să o găsim sub piciorul celuilalt
deja sfărâmată, ruptă, călcată și uitată.

Cred că în fiecare om ne putem pierde…
abilitatea de a gândi, de a muri, de a iubi.
Cred că în fiecare om ne putem pierde…
sensul, înțelesul, nefirescul.

Ce rost mai are să ne iubim
dacă ne vom pierde oricum?
Ceva, orice am da la schimb acum,
ca să ne mai iubim ca-n prima zi…

Dar sufletele noastre sparte
și dragostea uitată departe,
Nu vor mai putea niciodată
să fie cum erau odată.

Până când, într-o zi, se vor pierde
aceiași ochi în alții, cu un iz de verde
Și totul se va repeta
exact ca în prima zi.

Și iarăși ne vom pierde…

#2: Prima zi de primăvară

E primăvară iară,
Fie că e zi sau seară. 
Aduce un șir de zile
Ce așteaptă să inspire.

Buchete mari sau mici
De ghiocei, zambile și  lalele,
De toporași, brândușe și narcise,
De brebenei, frezii și viorele 
Aduc parfum, iubire și visare.

Frumosul anotimp aduce cer senin și soare blând,
Triluri de păsări și gâze zburând. 

Noaptea aduce cerul plin de stele,
Răsar, se aprind și cântă
Iar luna e cu ele.

E o bucurie să vezi cum totul renaște,
Încet, calm și fără a recunoaște,
Că același lucru se întâmplă an de an.

Pământu-i creativ,
E plin de frumusețe
E elegant și cu naturalețe,
Atinge perfecțiunea.

Privește în jur,
Fi fericit, zâmbește,
Trăiește și iubește!
E primăvară iară.

#3: Yin & Yang

O picătură de alb în negru. 
O picătură de negru în alb.
O picătură de bine în rău. 
O picătură de rău în bine.
Tot așa cum se concepe o poveste,
Așa se concepe și viața omului.

#4: Regăsire

Îmi e dor să mă pierd prin livezi
Și multicolor să colorez după-amiezi, 
Să pun albastru pe cer
Cât cu ochii vezi.

Îmi e dor să mă pierd prin vii
Și forme să dau la  struguri,
Să las pe ei picături aurii.

Îmi e dor să mă pierd pe câmpii,
Și să ating florile.
Din degete să‐mi curgă culori sidefii.

Îmi e dor să mă pierd pe drum
Și să mă întorc oricum,
Pictată și schimbată.

„Povețe ia, dar judecă tu însuți!” – William Shakespeare