Pasiune, multă muncă, repetiții, perfecțiunea muzicii – acestea sunt cuvintele care-mi vin în minte atunci când mă gândesc la Alina Horez. Am aflat cum într-un trup atât de delicat există o explozie de ambiție și talent, iar voi veți descoperi mai bine un om al paradoxurilor, așa cum ea însăși se decrie.
A vorbit despre parcursul ei profesional, motivația din spatele proiectelor din care face parte, ce înseamnă pentru ea muzica și posibiltatea de a cânta în fața a mii de oameni, încercând să-i introducă pe toți în călătoria ei, spre explorarea unor lumi muzicale cât mai diverse. Oferă câteva sfaturi pline de înțelepciune și povestește diverse întâmplări cu umor, cu care să vă delectați în aceste zile friguroase de noiembrie. Enjoy!
Ce te definește cel mai bine în acest punct al vieții tale?
Cred că dorințele și ceea ce vreau să realizez din momentul ăsta încolo. Asta mă definește! Ce vreau să fac, scopurile și ambițiile mele viitoare, reacțiile, acțiunile și comportamentul meu cu oamenii din jur. Sigur, aș putea spune și experiențele trecutului, care m-au construit și m-au modelat, dar țin să cred mai mult în viitor. Oricum trecutul deja a trecut! Am omis să zic sau să înșir seria de calități sau defecte care cred eu că mă definesc. Dacă vrei să le afli, apropie-te, îți dau voie să mă cunoști!
Când ai descoperit dragostea pentru muzică și când s-a concretizat pasiunea pentru vioară?
Dragostea pentru muzică am descoperit-o probabil în burta mamei. Sau poate înainte… cine știe… atunci când mi-am ales părinții. Am zis „Ah, stai așa că ăștia doi…hmm ia uite ce frumos cântă! Gata, aici mă duc.” :))
Vioara? Mi-a dat mama când aveam vreo 4 ani, o vioară foarte mică, o optime sau ceva, închiriată de la Filarmonică, numai să îmi închidă gura și să o las și pe ea să studieze acasă, că țipam într-una, „nu tuuu, eu”. Dar nu mi-a arătat nimic, m-a lăsat sa îmi fac de cap. Abia după ce am implinit 6 ani am început să învăț oficial. Am vrut apoi prin clasa a V-a să mă mut la flaut, ca tata, dar se pare că nu am fost chiar atât de convinsă și am renunțat. Mi-am dat seama că am mai multe posibilități cu vioara.
Muzica clasică mi se pare forma supremă pe care o poate lua muzica. Ce reprezintă pentru tine muzica pe care o faci, dar și cea pe care o asculți?
Am crescut cu muzica clasică. A reprezentat încă dinainte de a o cânta, modul meu de viață! Filarmonica era ca și casa mea. Nu ratam repetițiile părinților până am intrat la școală, că nu aveau cu cine să mă lase acasă și mă luau cu ei. De multe ori stăteam chiar și pe scenă, pe la tobe sau în cor, ori în primele rânduri de scaune din fața scenei și le făceam desene dirijorilor. Apoi, nu exista concert de vineri seară pe care să-l ratez, decât foarte rar. Era o rutină, o dependență, ziua de vineri pentru mine avea un tipar și era mai mult sau mai puțin interesantă, în funcție de programul de concert și soliștii care erau pe afiș. (Am un carnețel cu vreo 10 ani de autografe de la soliști și dirijori). Cred că din toată povestioara asta îți dai seama că nu aveam nicio șansă ca muzica clasică să nu fie ceea ce trăiam în fiecare zi, să nu fie cea care mi-a modelat începutul vieții.
Apoi, când am început să o și cânt, s-au mai adăugat și alte sentimente, muuuult mai ample și mai exaltatoare. A continuat să fie parte din viața mea în alt mod. Nu mă văd trăind altfel!
Muzica pe care o ascult reprezintă tot timpul o sursă de inspirație pentru mine, indiferent de genul ei.
Acum nu mai ascult clasică așa mult. Cred că am ajuns la o saturație… Ascult genuri diferite și opuse muzicii clasice, care să mă scoată din acea bulă. Iar de multe ori, pur și simplu simt nevoia să nu ascult nimic, să fie liniște. Mai ales când vin de la repetiții. Da, muzica pe care o ascult și pe care o fac, reprezintă viața mea. De aceea cânt mai multe genuri si ascult mai multe genuri. Că așa sunt si eu! Reflectă ceea ce sunt, trăirile mele interioare și modul meu de a simți. Foarte variat și în extreme chiar!
Îți amintești prima dată când ai urcat pe o scenă? Cum a fost, ce ai simțit? Iar acum, după atât de mult timp, mai ai emoții și dacă da, cum reușești să le stăpânești?
Da, îmi amintesc primul recital, am și poze. Eram în clasa I, cred, la o sală a conservatorului din Iași, un recital cu încă vreo doi colegi, unii la vioară, alții la pian și o expoziție a unui coleg de la pictură.
Mi-au luat și un interviu cei de la radio Iași, pe care l-a înregistrat tata pe casetă 🙂 am avut o rochie împrumutată, albă, cu model ca de fulguleț, am primit și flori. A fost drăguț!
Da, am avut emoții, țin minte și acum, eram cea mai mică dintre toți. Am și acum emoții, e normal, sunt emoții frumoase, nu sunt distructive, dar le am doar până când pun primul pas pe scenă. Când văd publicul în fața mea, singura mea dorință este să transmit, să trimit, să dau mai departe ce am de dat. Uit de toate și de toți. Și atunci intervin și entuziasmul și bucuria infinită. Plus că între timp cred că am transformat emoțiile în adrenalină. Adrenalina de care am observat că sunt dependentă. Fiecare cu viciul lui, nah 🙂
O violonistă cu aspect rock m-a făcut întotdeauna curioasă în privința ta, iar acum vreau să aflu mai multe despre modul în care s-a realizat această combinație. Când ai început să îmbini cele două stiluri, muzicale și vestimentare?
Nu cred că a fost un clic. Cred că din totdeauna am simțit combinația, dar nu am avut ocazia să mă manifest. Pur și simplu așa sunt eu. Mă consider o persoană a paradoxurilor. Am fost foarte bucuroasă când am realizat că pot să mă manifest în mai multe genuri muzicale cu ajutorul viorii. Iar stilul vestimentar a venit poate ca o consecință, deși dintotdeauna am avut aceleași tendințe.
Faci parte din Muse Quartet. Cum a început povestea voastră?
Se zice că unele lucruri sunt menite să se întâmple. Acum 11 ani am fost ultima piesă din puzzle. Fetele aveau proiectul și mai aveau nevoie de vioara întâi. După ce am cântat la un eveniment împreună, mi-au propus să rămân. Au zis că am energie bună și se simt bine cu mine pe scenă, le dau încredere! (Acum îmi șterg ușor și delicat, praful de pe umăr 🙂 )
Eu m-am bucurat, pentru că același lucru l-am crezut și eu despre ele, plus că ăsta era și scopul meu, să îmi fac un cvartet cu care să cântăm toate nebuniile posibile, dar mai ales să scoatem muzica clasică în stradă pentru oamenii care nu se simt confortabili să intre într-o instituție specializată. După aceea am dat-o pe cover-uri, e adevărat! Ce să-i faci, nu ne-am putut abține! 🙂
Nu mi-am putut imagina niciodată că rap-ul va suna bine completat de un cvartet, până să aud ce pregătiți pentru concertele Deliric & CTC. Cum ați ajuns să colaborați cu băieții și care a fost cel mai cool moment petrecut alături de ei pe scenă?
Am pornit cu experimentul organizat de Grolsch în 2015, CTC și Muse Quartet. Experimentul s-a continuat apoi și cu muzică electronică, cu băieții de la Golan.
Este și o poveste pe YouTube în care spunem fiecare cum credea că va decurge întâlnirea și fuziunea. Băieții au venit la pachet și cu Silent Strike care mai avusese deja experiențe cu cvartet în muzica lui. Așa că, în momentul în care au făcut cei doi, Silent și Deliric album, ne-am potrivit perfect.
Toate momentele de pe scenă sunt unice și cool cum zici tu. E adevărat că cele de la Untold sunt în top. Asta și pentru că e un sentiment aparte să ai 15.000 de oameni în fața ta care să aștepte să dai tot ce e mai bun din tine. Daaaar, paradoxal, au fost câteva concerte geniale, în locuri mici, cu publicul la 20 de cm distanță de mine (că eu stau în margine de obicei), scena mică, de nu aveau loc băieții să sară și să se miște și noi fetele trebuia să ne ferim pupitrele ca să nu le dărâme. Nu de alta, dar acum avem tablete și nu mai e funny deloc. Da, alea cred că au fost totuși mai cool, mai intime și parcă mai pline de suflet din ambele părți.
Dar fiecare concert e unic și are o energie aparte.
Am întrebat de cvartet, atingând partea clasică, iar acum vreau să te întreb de colaborarea cu Rockabella. În ultimii ani, am avut ocazia să văd ce înseamnă pentru o trupă/un artist să se pregătească pentru un concert. Cum vă pregătiți voi, aveți vreun ritual anume pe care-l respectați de fiecare dată sau ceva ce ați convenit la nivel de trupă să faceți?
Nu! Îmi pare rău să te dezamăgesc, că nu am să îți zic ceva spectaculos și inedit pe care te astepți să îl facem… Și ca să nu las răspunsul așa scurt o să îți zic cam ce facem fiecare înainte de concert. Teo își încălzește vocea, eu degetele, Moro mai vine la mine să recapitulam cum începe fiecare piesă, că le mai încurcăm pe astea noi, Ștefan face tot felul de experimente de echilibristică cu tot ce îi trece prin mâini, Cristina, prietena noastră fotograf, îl încurajează să întindă coarda până face câte o poznă, iar Bogdan se delectează râzând de noi. Însă, câteodată, cel mai important ritual ar fi să ne adunăm cu toții în backstage înainte de a urca pe scenă, pentru că suntem care pe unde 🙂 Eu știu sigur că nu vreau să mă agit înainte de concert, de aceea îmi închid netul de multe ori și nici la telefon nu prea răspund. Stau în backstage, nu merg prea departe și încerc să intru în atmosfera de concert.
Cel mai bine, la următorul concert vii în backstage cu noi și poate observi tu vreun ritual pe care îl avem în mod inconștient.
Ce artiști, de la noi sau din afară, apreciezi cel mai mult și de ce? Povestește-mi despre 4 nume.
Am crescut cu Michael Jackson, am învățat multe de la el și mi s-a format urechea cu muzica lui. El era un artist complet. Cred că pe el îl apreciez cel mai mult. Atâta talent într-un singur om!
Îmi plac Nothing But Thieves. Calitățile vocale ale solistului m-au impresionat, băieții din trupă sunt și ei foarte buni instrumentiști, producția este high level iar piesele sunt una și una. Am avut ocazia să îi văd și live anul ăsta, după vreo doi ani de ascultat obsesiv.
Ai zis artiști, nu muzicieni, deci pot să zic și că îmi place și îl apreciez pe Horațiu Mălăele, astfel am ales și ceva autohton. Am ocazia să îl văd jucând destul de des, iubesc teatrul și mă bucur pentru asta!
Itzhak Perlman este un violonist pe care l-am admirat de mică pentru căldura sunetului, stilul laic și interpretările pline de imaginație pe care le are. Mi-aș dori să îl aud/văd și pe el într-un concert live.
Sunt curioasă ce piese cuprinde playlist-ul tău, așa că te rog să-mi zici 3 piese care reprezintă ceva pentru tine, dar și de ce îți sunt dragi.
E cam greu. Dacă și cu artiștii a fost greu să aleg, aici e și mai greu. Piesele îmi plac în funcție de starea de spirit pe care o am, eu cam așa funcționez. E adevărat că unele rămân constant în preferințe, indiferent de stare, iar unele o și schimbă.
- Nu știu dacă se poate numi piesă dar prima ar fi „Concertul nr. 1” pentru pian și orchestră, de Tchaikovsky. De ce? Pentru că Tchaikovsky este compozitorul meu preferat și apoi pentru că pur și simplu ador pianul. Cântă-mi la pian și m-ai cucerit! :))
- „Man in the mirror” – Michael Jackson. E o capodoperă, mai ales pentru că are un mesaj bun, de care eu țin cont încă de când eram mică.
- „Impossible” de la Nothing But Thieves. Îmi umple sufletul de muzică, iar versurile de speranță.
Care sunt acei oameni care ți-au servit drept modele atât pe plan profesional, cât și pe cel personal? Poți să-mi povestești despre modul în care te-au format sau te-au influențat?
Cred că luăm de la absolut toată lumea, cu care intrăm în contact, câte ceva. Dacă e cazul. De la unii mai mult, de la alții mai puțin sau deloc. Suntem influențați unii de altii, suntem inspirați unii de alții că vrem, că nu vrem. Nu cred că putem să trăim unii cu alții fără să împrumutăm. E adevărat că pe plan profesional când eram mică îl divinizam pe Gabriel Croitoru care, mai apoi, am avut norocul să îmi devină profesor. Chiar și de la el, am luat doar ce mi-a plăcut și mi s-a potrivit.
Mai recunosc din caracterul și personalitatea lui taică-miu în comportamentul meu. Dar mă ajută și genetica aici. Nici acum nu voi spune ce anume am moștenit, ca să fii nevoită să mă cunoști 🙂
Nu știu, sunt multe persoane care m-au influențat, sunt convinsă, probabil că de la fiecare om cu care am interacționat în viața asta și fiecare persoană pe care am admirat-o. Cred că mai reies multe și din răspunsurile mele anterioare. Modele în totalitate nu prea am avut, nu am incercat să copiez pe nimeni sau să urmez pe cineva sau vreo cale anume. Și din cauza asta am avut mari bătăi de cap… Drumul meu nu prea a fost bătătorit și poate din cauza asta, a fost mai anevoios. Dar eu l-am ales. Nu am vrut să merg la sigur, așa cum poate mulți din jurul meu se așteptau, așa că mi-am creat propriul meu loc sigur și poate că am încercat să fiu eu un model și o inspirație pentru alții. Nu știu în ce măsură am reușit, dar sunt convinsă că mai am de treabă.
Ai un citat sau un motto care simți că te reprezintă în totalitate?
Nu e neapărat citat, e o constatare a mea. Orice duce la ceva, nimic nu e întâmplător! Iar când ceva trebuie să se întâmple, se întâmplă prin cele mai nebănuite căi.
În final, categoria sub care se va publica acest interviu pe blog se numește „interviuri-poveste”. Cred că este important să spunem povești pentru a ne elibera sau să le ascultăm pe ale altora pentru a învăța ceva din ele, așa că mi-ar plăcea să-mi spui o poveste, fie reală, fie imaginată de tine, spre a-i ajuta pe alții să rămână cu un mesaj, orice fel de mesaj, după acest interviu.
Cele mai importante sunt momentele cu oamenii dragi. Colecționează momente, nu lucruri sau bani! Viața e o clipă! Nu avem foarte mult timp, deși așa credem. Fă ce îți place, mergi unde vrei, vorbește cu cine dorești și petrece timp cu cei apropiați sau savurează o clipă de singurătate. Adună momente perfecte cât nu e prea târziu!
Nicol's Choices 