Pe Alex Teodorescu l-am întâlnit anul trecut, în septembrie, la Mastering the Music Business, conferința pe subiecte legate de industria muzicală, la care am avut acreditare foto. Ulterior, l-am văzut la Superstar și am aflat că are o trupă în care e solist. Mi-a plăcut mult ce am văzut acolo, de la prestație la mindset, deci de acolo a venit și follow-ul pe care i l-am dat pe rețelele de socializare. Deși nu am intrat direct în vorbă la conferință, se pare că el m-a reperat și, de curând, în mai, m-a invitat să le fac fotografii la primul lor concert cu trupa în Expirat, București. A fost o experiență nice, unde am descoperit un band fresh, niște oameni deschiși, de treabă, foarte pasionați de ceea ce fac și îndrăgostiți de muzică. Mi-a plăcut mult vibe-ul pe care l-au avut pe scenă, dar și modul în care s-au raportat la public, așa că am decis să aprofundez mai mult talentul și mentalitatea lor. M-am gândit că cel mai bun mod prin care să fac asta este prin intermediul unui interviu pe blog, deci așa s-a născut interviul amplu al lunii iunie, pe care vă las să-l savurați în rândurile de mai jos.

Care sunt cuvintele care reușesc să te descrie cel mai bine în acest punct al vieții tale?

Nu am probleme, am doar lucruri de rezolvat. E o mentalitate cu care am ajuns să fac destul de multe în ultima perioadă.

Alex Teodorescu, solistul Jack of All Trades, surprins de mine la Expirat

Povestește-mi ceva despre Alex – omul, care să-i ajute pe cei care ne citesc acum să te cunoască mai bine, dar și ceva despre Alex – artistul și ce vede el de pe scenă.

Chiar zilele astea mă gândeam că sunt un om cu mai multe personalități în funcție de oamenii cu care îmi petrec timpul. Alex din trupă diferă de Alex de la birou care diferă de Alex de acasă. Cred că Alex – civilul e un om care încearcă să fie un om OK, despre care să poți spune ca străin “Bă, chiar e de treabă ăsta, indiferent de cât de arogant, dificil sau autosuficient aș putea fi perceput la început. E clar că sunt puțin, dar în același timp chiar îmi doresc să fiu o energie bună în viața oricui, să simtă absolut oricine că l-am ajutat sau că a avut un moment fain când am stat de vorbă.

Număr pe degetele de la o mână oamenii cu care simt că nu pot să coexist în aceeași încăpere și chiar și acolo tot am momente în care aș zice “Hai mă să plece de la mine primul pas”, dar recunosc că uneori, sunt și răzbunător și puțin mai toxicuț… Dar doar cu alea câteva persoane care încă de la început au ales prejudecata înaintea neutralității. Și da, micii mei dușmani au sau au avut tangențe cu muzica, e un subiect unde dacă mă simt călcat pe bătături, dacă sunt descurajat sau dacă sunt anulat mai mult decât ține critica constructivă, mă inflamez.

Când stau cu soția ne cumpărăm animale de pluș de 5 lei de la mall din automatele alea cu clești și ne alintăm mult de parcă am avea 6 ani.

Când sunt cu băieții din trupă visăm mult și de multe ori problemele și înverșunările noastre sunt legate de cum e vibe-ul unor pasaje muzicale și de aici apar polemici infinite, ne enervăm sau ne bucurăm cand lucrăm la piese uitând de facturi, chirii, probleme și altele. La sală, 90% din timp se consumă pe rezolvarea sunetelor, iar asta clar e o activitate ruptă de pe lista “lucrurilor serioase”, doar că pentru noi, în momentele alea, pare că e cel mai important lucru din lume.

Când sună alarma pentru Alex corporatistul, discutăm SLA-uri, KPI-uri, rapoarte, angajări și altele. Muzica mi-a dat people skills, iar asta ajută mult în economia funcționării unei echipe. E mare lucru să poți să îți întrebi colegii “Ce mai zici mă?”, iar ei să simtă că răspunsul lor chiar e ascultat pe bune.

Alex – artistul aș vrea să fie văzut tot ca un om mișto, self-made. Artistul și omul trebuie să aibă un numitor comun de o proporție cât mai mare dacă faci muzică din motive sincere și corecte. Consider că partea de visător și idealist a mea se manifestă în muzică strict prin faptul că deși nu am cea mai bună voce și nu sunt cel mai fit front-man, totuși constant, indiferent de vremuri, condiții, bani, trenduri sau orice altceva, despre mine o să vezi mereu că muzical se întâmplă ceva. Cota de piață va fluctua mereu pentru că nimic nu e bătut în cuie, dar aș vrea să cred că încânt sau exasperez prietenii/folowerii în primul rând prin activitatea mea muzicală. Sunt mulți oameni care nu și-au găsit scopul în viață și mi-ar plăcea să cred că trupa noastră prin activitatea ei te inspiră în primul rând să cauți să faci ceva, orice, în afară de activitățiile de zi cu zi.

Noi probabil că ne-am găsit scopul în viață, dar mai avem de tras în continuare pentru a ni-l și atinge. Și da, cred că va dura o viață de om.

Cred că povestea mea este despre a spune cât mai des mulțumesc pentru tot ce am azi și de a încerca să nu devin comod. Nu am un lux material, dar nici nu duc lipsă de ceva, însă sufletește, parcă toată munca aia în gol din toți anii ăștia a ajuns să mă răsplătească.

Când ți-ai dat seama că a face muzică poate fi scopul tău? În procesul acesta, cum a luat naștere trupa voastră, Jack of All Trades?

M-am jucat de mic cu muzica, la noi radio-ul a fost mereu pornit datorită surorii mele care era ahtiată după el în anii 2000. Copil fiind în școala primară ascultam mult piesele difuzate și îmi puneam problema dacă și cum aș putea face și eu asta. Și, în joacă, am început să cânt peste radio, apoi mi-am cumpărat din alocație prima mea casetă: albumul Zoom al trupei Zoom (chitarist fiind atunci Alex Cotoi), apoi a apărut ODC-ul și am descoperit Linkin Park și o tonă de rock, după a apărut o chitară de la mama cadou și tot așa, iar eu în tot acest timp stăteam în camera mea de 9 metri pătrați la Câmpina și cântam peste radio și Winamp piesele. Probabil cântam foarte prost, dar între un GTA Vice City și o Fifa, 2-3 ore mă jucam și de-a muzica. Și așa s-a dezvoltat urechea probabil.

Momentul când muzica a devenit serioasă a fost într-a X-a când doamna profesoară Cristina Dinu m-a băgat cu japca să cânt la chitară înaintea unei filarmonici la Casa de Cultură din Câmpina. Am cântat Vama – Epilog, Beatles – Let it be și Bosquito – Marcela. Atunci am simțit că acea cămăruță s-a mutat pe scenă, am avut emoții imense ca la orice altă serbare școlară, doar că ce era cu adevărat mișto era că am cântat fix ce a vrut sufletul meu, ce credeam eu că e cel mai cool atunci, nu Alunelu’ și „Zefirul adie e timp răpitor” și ce mai e prin manualele alea de muzică.

Au venit aplauzele la final, laudele că e super tare ce fac și atunci s-a activat dependența aia de adrenalină și show-off  pe care orice muzician o are.

Cred că e o curiozitate ce poate fi lesne intuită: de ce se numește band-ul vostru „Jack of All Trades” și cine face parte din el?

Nu am crezut nicio clipă la început că proiectul ăsta va ajunge să fie mai mult decât un proiect de sufragerie, d-aia l-am denumit așa. Azi e un SRL și suntem 5 oameni cu tot cu sunetist. Când am devenit trupă mi-am întrebat colegii dacă să schimbăm numele și decizia a fost un NU la unison. Fiecare om e un Jack of all Trades în esență, e o chestie foarte personală aici dacă alegi să privești pe bune. Nu cred că omul e făcut să fie bun la un singur lucru, ci să se ia la trântă cu viața și să rezolve toate problemele ei așa cum vin. Iar pentru asta trebuie să fii foooaaarte deschis.

Dar da, inițial voiam să subliniez ideea că eu cânt și fac totul și să am bragging right-ul ăsta. Dar între timp, povestea a mers mai departe și a evoluat într-un concept, ceea ce mi se pare un lucru superb. Colegii mei Mădălin Duca, Gabi Predescu, Andrei Chirițescu și Claudiu Cojocaru văd cam la fel lucrurile.

De la stânga la dreapta: Mădălin Duca (tobe), Gabi Predescu (bass), Alex Teodorescu (voce și chitară electrică) și Andrei Chirițescu (chitară), surprinși de mine înainte de concertul de la Expirat

Spune-mi, te rog, despre ce este muzica voastră, dar mai ales despre cum decurge procesul de creație al pieselor? Cine scrie versurile, cine face liniile, ce vă inspiră?

Cred că primul album, Extrovertit Selectiv are o linie clară: mesaj de optimism într-o mare de pesimism și decepție. Asta am simțit ca adolescent în acei ani și de aici și subiectele abordate. Întreaga lume din jur zicea și uneori încă zice “Că n-are rost, că nu se poate, că nu e momentul, că nu știu ce”, dar important e să nu te descurajezi total. De aici versuri precum “Ce mai aștepți de la mine / Asemănările-s puține”, ”Mi-ai încântat foarte tare retina / În rest nu am rezonat”, ”Când ajungi să găsești căi noi pe care să mergi”, ”Sunt unul din cei ce nu și-au găsit un scop din start”, ”Tu te așezi resemnat lângă ei / Timpul trece și nu faci doi lei”, “Vehemența cu care-acum gândești / E cel mai negru demon cu care trăiești” și altele.

La al doilea album lucrurile s-au schimbat. Am decis ca intrumentiștii să facă instrumentalele, iar eu la final să ascult, să înțeleg emoția muzicii compuse de ei și să dau mesajului o direcție cât mai apropiată de ceea ce ei au gândit inițial. Numele nostru ne permite să abordăm orice direcție, d-asta cumva au apărut în setlistul nostru live piese mai de show, mai de sărit și, azi, pe scenă livrăm jumate din program stare, jumate energie.

Inspirația vine din supra-analiza sentimentelor pe care eu le trăiesc. Asta e linia în care simt să mă duc mereu, am fost mereu fascinat de songrwriting în zona de concious lyrics.  Faptul că nu sunt un om foarte special, ultra doct, ultra cultivat cred că mă face relatable pentru ascultători. Subiectele abordate sunt simple la bază, dar generalizându-le sau aruncând câte o metaforă peste ele, devin interpretabile, iar lumea le percepe așa cum simte. Dar să nu uităm ideea de la care se pleacă: o paletă largă de subiecte mari și mici. D-aia cântăm despre dragoste, agățat, implicare socială, moarte, ambiție, vanitate sau durere în p**ă. Ăsta e conceptul și cred că fiecare om care ne ascultă, poate găsi măcar o piesă care să-l atingă tocmai pentru că e diversitatea asta. O discografie întreagă asemănătoare piesei preferate clar nu va exista, d-aia și înțelegem când ni se mai zice că “N-ați mai scos nimic mișto ca înainte” sau “Astea ultimele sunt mult peste ce făceați la început”. Fix ăsta e scopul, să fie mereu altceva, dar nu neapărat total diferit, iar dacă ți-a plăcut o piesă la un moment dat, să o ții aproape că ai nevoie doar de ea, nu de încă 10 la fel ca ea.

Mi se pare că fiecare viață de om este o poveste iar noi ne alegem subiectul, ritmul și limbajul acestei povești. Eu am ales ca viața mea să fie despre muzică cu toate valențele ei.

Care e cea mai faină amintire pe care o ai de la un concert? Aveți și una foarte amuzantă ca grup?

Cred că cea mai proaspătă amintire faină ca grup este de pe 29 mai 2022 când la festivalul “Iubim 2 roți”, din cauza întârzierilor cumulate la soudcheck și changeover între trupe, setul nostru de o oră și un sfert a devenit de jumătate de oră. După noi a urmat Coma pe scenă. Înainte să ne dăm jos de pe scenă am zis ceva de genu’ “Mulțumim, noi am  fost Jack of all Trades, urmează să vină Răzvan, Hefe, Cătă, Dan, Matei și Gogoașă. La un moment dat, pe la jumătatea setului Coma, Cătă Chelemen a rugat publicul să-i aplaude pe “Alex, Mădă, Gabi și Andrei de la Jack of all Trades, moment în care nu știu…. Am simțit că facem și noi parte pe bune din scena asta de alternative românesc.

O altă întâmplare faină a fost la Rock The Grunge  în club Expirat, unde am și colaborat cu tine pe partea foto și trupa din Germania – Healing cu care am împărțit scena ne-a cântat piesa “Ca să fiu bine, deși Yannik, solistul, nu știa pic de română.

Legat de amuzament, majoriatea discuțiilor noastre “degenerează” în referințe ale bassistului nostru, Gabi Predescu, către anul 2016, de departe cel mai prolific an amoros pe care el l-a avut ca individ. Dar asta vă va povesti el după concerte la bere, nu mă bag eu acum.

Legătura formată între trupă și public la concert, surprinsă de mine la Expirat

În ultimii ani, am avut ocazia să văd ce înseamnă pentru o trupă/un artist să se pregătească pentru un concert. Cum vă pregătiți voi pentru un concert, aveți vreun ritual anume pe care-l respectați de fiecare dată sau ceva ce ați convenit la nivel de trupă să faceți?

Suntem genul de trupă self made, iar ritualul nostru în ăștia 4 ani a fost legat de workflowul premergător concertului. Repetat cu zile înainte, stabilit setlistul cu câteva zile înainte, ridicat hardware-ul, probe de sunet și, cu vreo jumătate de oră înainte de a urca pe scenă, ciocnim un shot, o cuba libre, o bere sau un Redbull după caz. Deși ni s-au pus mai mereu la dispoziție protocoluri generoase, înainte de show am consumat cu toții doar cât a fost nevoie ca să ne dezinhibăm și să ne facem treaba bine. După concert în schimb, mai mereu e sărbătoare. Motiv pentru care nu o să te mint, nu mereu descărcăm împreună la final duba, ci doar cine mai e apt. Suntem genul de oameni care ne dorim ca, după concert, să ne împrietenim cu oamenii care ne simt muzica, d-aia extrem de rar am plecat imediat după concert, ba uneori am plecat în alte cluburi alături de oamenii nou întâlniți.

Nu mai sunt vremurile să ți-o arzi rockstar cu pretenții și fițe, rock-ul s-a transformat și e mult mai uman și mai relatable. Plus că nici noi nu căutăm să fim niște vedete cărora să nu le ajungi în spațiu, ci mai degrabă niște oameni cu care să ai discuții mișto. Cam d-aia și cred că revin la concerte o parte din ascultătorii noștri.

Întorcându-ne puțin la tine, cred că pentru un tânăr talentat, la început de drum, experiența Superstar a fost intensă. Ce poți să povestești despre tot ce ai trăit acolo, despre emoții, oameni,  feedback? Ai învățat ceva util de acolo pentru cariera pe care o construiești?

Superstar mi-a rezolvat niște blocaje psihologice. Faptul că am primit o validare din partea a trei jurați și o antivalidare destul de dubioasă din partea celui de-al patrulea m-a făcut să înțeleg că locul meu în muzică este rockul alternativ, produs cât mai pe nou, cu rap cu rock, cu trap cu orice simt că e cool, că aici sunt eu credibil și tot aici mă și simt cel mai bine. Am încercat să fac tot ce mi s-a cerut, consider că am livrat energia cerută, chiar dacă muzical zona nu mi-a fost deloc prietenoasă. E genul ăla de situație ingrată de care vorbeam mai sus unde lumea în clasa a X-a mă aplauda pentru ce cântam eu în camera mea de 3 pe 3. La Superstar am început cu RHCP, o zonă apropiată de muzica mea și din păcate am sfârșit prin a cânta o piesă a unui membru One Direction care nu are nicio legătură cu concious lyrics, rock, energie, starea albumelor mele și așa mai departe.

După Superstrar România  rămân la concluzia că, într-adevăr, nu sunt o voce extraordinar de versatilă așa cum credeam, prin prisma faptului că ascult muzică din cât mai multe zone încercând să rămân cât mai deschis. Cu toate astea, am înțeles și că nu sunt un solist căruia îi dai orice piesă și ți-o execută, ci mai degrabă un om cu o viziune din ce în ce mai clară. Dată fiind această situație, drumul meu către succes este probabil mult mai lung și mai greu, dar în același timp îmi dau seama că depind în primul rând de modul în care îmi voi concretiza ideile, ceea ce e cumva mai liniștitor decât să știu că depind de producători, compozitori și alți oameni.

Trupa noastră are deja multe plusuri, are un circuit al ei, are compoziții, are componență stabilă, are o viziune clară unanim și sincer aleasă. Astea sunt plusuri foarte mari comparând situațiile unor soliști vocali care deși sunt mult mai celebri și mult mai apreciați decât mine, nu au infrastructura și posibilitatea să se manifeste.

Iar în final, cel mai mare plus al participării mele a fost că am cunoscut personal niște oameni extraordinari din spatele camerelor precum Rodica Marin, Carmen Munteanu, Răzvan Greblaru, Marinaru’, Mădălina Preda, Andreea Vorniciuc, Roxana Morar sau Paul Ilea. Și eu sunt un om al butoanelor, iar experiența aia mi-a dat șansa să respir zi de zi aer de platou profesionist de televiziune.

Și da, odată ce apari la televizor, intri pe radarul ăla mare cu proiectul muzical, cluburile au un reper valid atunci când pitchuiești organizarea unui concert, nu mai figurezi doar drept o trupă de puștani nebuni, ci și drept un proiect stabil și serios.

Fix ăsta e scopul, să fie mereu altceva, dar nu neapărat total diferit, iar dacă ți-a plăcut o piesă la un moment dat, să o ții aproape că ai nevoie doar de ea, nu de încă 10 la fel ca ea.

Bănuiesc că, de-a lungul timpului, ai avut artiști și oameni din industria muzicală care te-au inspirat sau ți-au devenit modele, oameni după care poate te-ai orientat ca să-ți formezi personalitatea artistică. Povestește-mi despre două astfel de cazuri/exemple, care te-au ajutat să devii tu cel de azi.

Uf, cel mai mare idol muzical al meu rămâne Adi Despot, dar totodată e și cel mai mare dușman. Îl iubesc ca om și ca artist, sunt fan Vița de Vie și ador profesionalismul acestei formații, dedicarea și reziliența acestor oameni. Totodată, după anul 2016 când visul meu de fan VdV s-a împlinit și am avut un featuring cu trupa mea preferată din univers, lumea mi-a pus eticheta de copycat al lui Despot, iar acest lucru în economia mea muzicală a fost și este un conflict continuu. Cea mai recentă glumă făcută, de exemplu, a fost când m-am însurat și cineva pe net mi-a spus “Felicitări pentru cununie, acuma ai și tu familie exact ca idolul tău Adi. I mean, how fucked up is that? Cred că e un cerc vicios legat de faptul că totul se repetă o dată la câteva generații. Kobe Bryant a fost judecat multă vreme în tinerețe că o mare parte din mișcările pe care le făcea pe teren erau furate de la Michael Jordan. Ghici ce? Kobe a scris istorie în felul lui, cu tot cu mișcările din teren ale lui Jordan. E clar că toți cei care avem idoli și care ne îndrăgostim de un domeniu prin prisma idolilor, îi vom copia, dar asta nu înseamnă că nu vom aduce un plus valoare. Ba chiar înclin să cred că mai important decât cine pe cine copiază ar fi ca muzica să fie dusă din generație în generație. Ia alternative-ul ca exemplu: nu mai e atât de ascultat acum, asta e clar. Migrează spre indie, spre o zonă fuzionată cu folclor, spre orice, nu prea mai e un stil standalone. Dar asta nu înseamnă că trebuie să moară de tot, ca peste 50-60 de ani să reînvie. Dacă noi cu Jack of all Trades iubim stilul ăsta azi și sunăm asemănător cu alte trupe, e perfect ok. Gândurile și stările pe care noi le avem când concepem piesele sunt genuine, sunt plecate de la zero, versurile sunt trăite de noi, niciodată nu o să plecăm de la premisa “Ia mă, ce au mai scos ăia ca să furăm și noi ce e bun de la ei?. Nici măcar cu trupele din afară nu facem asta. Preferăm ca atât cât e, să fie totul venit din și de la noi. 

O altă persoană foarte dragă mie este patronul clublui The Pub – Universității. E omul care atunci când rapperii făceau cyphere în Piața Constituției, iar rockerii făceau pogo, domnul Radu Gorgu trăia momentele alea cu toată inima. Și așa a și apărut The Pub, locul unde muzica e pe primul loc, nu banii, nu faima. E locul unde oricine face artă cu sufletul are o șansă. Locul ăla are o energie a lui.

Pe scenă cu Jack of all Trades (foto: arhiva personală a invitatului)

Care sunt artiștii (de la noi sau din afară) pe care-i urmărești cu interes și de ce? Poți oferi, te rog, 3 exemple?

Eu personal urmaresc cam 80% artiști români, iar restul străini. De doi ani de zile de când Gojira s-a apucat de podcastul Aproximativ Discuții, eu sunt cel mai fericit urmăritor al industriei muzicale din România. Am fost mereu interesat de modul de operare al artiștilor mari și mijlocii și mi se pare că ce se întamplă pe Happy Fish e aur pur pentru oricine vrea să se apuce de muzică, să prindă curaj sau să se mențină relevant în industrie, cu condiția să nu uite că trebuie totuși să tragă pentru proiectul lui și abia după să asculte părerile și ideile altor colegi de breaslă. De la noi urmăresc titanii alternativului Luna Amară, Vița de Vie, Implant pentru Refuz, Coma, Firma, din scena under Phunk B, CTC, Vlad Flueraru, Juno, HVNDS, Macanache, Satra Benz sau Omu Gnom, iar din zona mainstream îmi plac mult EMAA, Roxen, PETRA, Guess Who, Grasu XXL, I dont know… Chiar cred că știu despre fiecare câte ceva când vine vorba de asta. Mereu mi s-a părut important să știu chestiile astea, dar da, uneori se duce și puțin în zona de bârfe-noutăți, dar tot cred că e ok.

Sunt curioasă ce piese cuprinde playlist-ul tău, așa că te rog să-mi zici despre 3 piese care reprezintă ceva pentru tine, dar și de ce îți sunt dragi.

Well, din nou multă muzică românească. Așa ca old time favorites aș avea DJ Undoo & Cătă Chelemen – Nemesis, Godmode – Sub privirea ta, El Negro – Liniștea, The Monojacks – O mie de da, Implant pentru Refuz – Rezonanță (cu Bean și Junkyard), Vița de Vie – Pierdut, Coma – Culori (acustic), Omu Gnom & Cătă Chelemen – AI, Nane – La piept, Guess Who – Un anonim celebru, Grasu XXL – Respir Sub apă, Prny & DOC & Vlad Flueraru – Deus.

Muzică de afară: Keznamdi – Victory, Alewya – The code, Badflower – The Jester și aproape orice piesă de la ei, Asking Alexandria – Never gonna learn, Limp Bizkit – Dad Vibes, Highly Suspect – Upperdrugs, Yungblud – Hope for the underrated youth, SOJA – Not done yet.

Toate piesele astea reprezintă momente când m-am simțit viu, fie că au fost energii bune, fie că au fost energii nașpa. Cică oamenii în general au o listă de 200 de piese care îi definesc și cam cu alea rămân după vârsta de 25 de ani. Încă încerc să mă atașez de proiecte noi, să caut, dar simt că e din ce în ce mai greu să mă impresioneze ceva la fel de tare cum m-au impresionat Linkin Park în clasa a VII-a.

Artistul și omul trebuie să aibă un numitor comun de o proporție cât mai mare dacă faci muzică din motive sincere și corecte.

Aproape de final vreau să te întreb care sunt planurile voastre de viitor? Unde vă vedem vara asta și ce ascultăm la toamnă de la voi?

Rog toți oamenii interesați să ne caute pe canalele noastre de social media: @jackofalltradesroInstagram, Facebook și YouTube. Acolo anunțăm tot.

Ca plan de bătaie, vara asta mai cântăm momentan la Crama Marcea pe 30 iulie la Pitești și pregătim albumul nou pe care îl vom lansa în noiembrie sau început de decembrie în Control. Nu avem data exactă, dar promisiunea există. Între timp, pe 13 octombrie avem iar concert acasă, la The Pub – Universității.

Așteptăm să mai sune telefonul în timp ce lucrăm la album în studio. Piesele sunt aproape gata.

Vibe-ul trupei (foto: arhiva personală a invitatului)

Categoria de pe site sub care se va publica interviul se numește „interviuri-poveste” pentru că mi se pare esențial să creăm povești și să le dăm mai departe sau să le auzim și să le împărtășim cu alții. Spune-mi, ai o poveste care te-a impresionat sau pe care ai trăit-o și crezi că merită împărtășită și cu alții, pentru a putea învăța ceva din ea?

Mi se pare că fiecare viață de om este o poveste iar noi ne alegem subiectul, ritmul și limbajul acestei povești. Eu am ales ca viața mea să fie despre muzică cu toate valențele ei. Încă de când m-am îndrăgostit de cântat peste radio sau Winamp, am știut că drumul ăsta e lung și va necesita să nu ascult absolut mereu de sfaturile oamenilor din jurul meu care mă iubesc. Am vrut mereu să învăț orice ar avea legătură cu domeniul ăsta, tocmai d-aia primii ani muzicali ai mei unde mă manifestam la un nivel înalt nu au fost cu mine în prim plan, ci cu mine pe post de tehnician de scenă și ulterior sunetist în formația V.O.X. – Various Orchestra Xteens cu care și azi păstrez o legătură FOARTE strânsă. Am cărat boxe, am cablat și decablat scene, am stat treaz și câte 30 de ore pentru un eveniment sau pentru o piesă în studio, am avut nopți nedormite în facultate consumate pentru a învăța să mixez ca, după, de la 8 dimineața să mă duc la laboratoare, am renunțat la facultate cu 4 examene rămase pentru că trupa începea să meargă, iar jobul devena tot mai stabil, orice haină din mall mi-am luat-o (și încă mi-o iau) cu gândul de a arăta bine pe scenă în ea, prima mea mașină este o dubă cu care vreau să văd toată România împreună cu trupa și oamenii apropiați nouă, nu știu, sunt foarte multe…

Colectivul este probabil cea mai apăsătoare întâmplare pentru mine pentru că atunci am simțit că, funcțional, multe din visele mele nu se vor putea realiza, deoarece sunt un om prea mic pentru a pune cap la cap toate datele necesare, iar ăsta încă este un aspect cu care mă lupt constant când vine vorba de evenimentele live.

Știu că nu sunt cel mai talentat personaj al muzicii românești, dar înclin să cred că și acum, la 29 de ani, mai toate deciziile mele de viață sunt luate în slujba muzicii românești și în speță în slujba rock-ului alternativ din pură chemare personală. Nu știu unde voi ajunge, nu știu câte voi realiza, d-aia povestea asta începută într-o camera de 3 pe 3 încă se scrie, zi de zi parcă cu și mai mult contur al pixului. Și dacă mi-ai fi zis acum 10 ani că o să dau asemenea interviu aș fi râs. Cum azi aș râde dacă mi-ai spune că tot ce îmi propun o să-mi și iasă.

Mi-e foarte greu să spun că am povești din care am învățat ceva, pentru că, mi se pare că, e mai important să știi să îți pui întrebările corecte pentru a vedea cum reacționezi în fața lor și astfel să ajungi să te descoperi. D-aia de-a lungul timpului m-am pus în tot felul de ipostaze și am încercat să vorbesc cu tot felul de persoane. Cred că descoperitul ăsta personal e cel mai important pentru fiecare pentru că el ulterior te face și te ajută să iubești pe alții și să poți da ceva mai departe.

Sunt un om norocos care azi simte că are parte de el în dragoste, are o trupă cu niște colegi care cred cu tărie într-un concept artistic comun, sunt un om adaptat capitalismului prin prisma faptului că am un job alături de niște oameni cu care simt că aș putea munci orice job, de la gunoieri și până la CEO de bancă, atâta timp cât am lucra împreună.

Cred că povestea mea este despre a spune cât mai des mulțumesc pentru tot ce am azi și de a încerca să nu devin comod. Nu am un lux material, dar nici nu duc lipsă de ceva, însă sufletește, parcă toată munca aia în gol din toți anii ăștia a ajuns să mă răsplătească.

Așa că azi mulțumesc vieții pentru tot ce am, și ție pentru că ai vrut să facem acest interviu, în care m-am deschis, foarte pe larg.

Lov,

Alex Teo.   

“Vehemența cu care-acum gândești / E cel mai negru demon cu care trăiești”

Pe Alex & co îi puteți găsi aici:

Alex Teodorescu

Jack of all Trades Ro

Canalul oficial Jack of all Trades

Jack of all Trades Ro

„Povețe ia, dar judecă tu însuți!” – William Shakespeare

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s