Când citești acest articol, citești ce scrie pe o parte a inimii mele, o bucată din ea aparținând mereu plaiurilor pe care am copilărit. Am decis să continui seria de confesiuni legate de viața la sat pe care le începusem în articolul precedent (https://nicolsdreams.wordpress.com/2020/05/24/despre-viata-la-sat/) pentru că a trebuit să scriu la rugămintea cuiva despre copilărie. Am retrăit tot ceea ce urmează să citiți mai jos și am zis că merită să le aștern și într-un articol pentru blogul meu.

Sunt născută în oraș, însă am avut norocul să pot merge și la țară, la casa bunicilor din partea mamei, unde am copilărit. Foarte multe amintiri de când eram mică sunt legate de acel loc.

Aleea din fața casei și via

Îmi plăcea să merg desculț prin praf sau să mă bălăcesc în noroi și să stau întinsă pe iarbă să privesc norii care aveau diferite forme.

Cu capul în nori

Mâncam vișine, cireșe și alte fructe direct din copaci fără grijă și fără să le spăl. Ajungeam destul de des și în grădină pentru a sustrage mazărea, pe care o desfăceam din păstaie și mmmm… mă înfruptam.

Cireșe

Îmi plăcea să urmăresc păsările cum zburau, să ascult ciripitul vrăbiuțelor și să admir guguștiucii care se aliniau pe firele electrice.

Îmi plăcea să mă dau în leagăn și să-mi imaginez că eram într-o mașină pe care o conduceam eu. Îmi plăcea senzația aceea de plete vânturate când mă dădeam în leagăn și adoram zilele în care bătea vântul pentru că-mi plăcea să-l simt pe față.


Îmi plăceau ploile de vară, zgomotul pe care picăturile mari îl făceau pe tabla casei. Stăteam în prag, priveam ploaia și apa cum se scurgea de pe streașina casei, cum atingeau picăturile frunzele și cum curgea apa la vale pe trotuare. Uneori erau furtuni, iar ele veneau cu tunete înfiorătoare și fulgere care creau adevărate spectacole de lumini pe cer. Era uimitor să vezi cum „sărutul norilor” putea face atât de multă gălăgie, iar acele șuvițe de lumină galbenă împărțeau cerul în cioburi.


Plecam în valea satului și adunam flori sălbatice, le strângeam în buchețele multicolore, le aduceam acasă și le puneam în pahare. Stăteam acolo ore întregi privind spre partea cealaltă, căci jos, satul era despărțit de un râu, iar pe malul celălalt era un alt deal. Mereu îmi doream să ajung pe cărările ce se vedeau pe el. Vedeam în zare lanurile de rapiță și floarea-soarelui ce realizau desene în nuanțe diferite de galben și verde. Când era senin puteam vedea în depărtare și câteva turbine eoliene care se învârteau leneș parcă atinse de căldura zilelor de vară.

Valea satului și un apus deosebit

Îmi aduc aminte de tufele de bujori care umpleau curtea în luna mai, fix de sărbătoarea Sfinților Constantin și Elena. Sunt florile mele preferate, le-am asociat întotdeauna cu libertatea, cu sentimentul de „acasă” și cu puritatea.

Un bujor după ploaie

Mi-o aduc aminte și acum pe bunica care îmi făcea cel mai special fel de mâncare pe atunci – mămăliga prăjită pe grătar. Făcea asta când nu aveam pâine, iar cel mai simplu fel de mâncare devenea un deliciu. Tot ea făcea cei mai buni cozonaci de Crăciun și de Paști, punând un cozonăcel mai mic într-un ibricel pentru mine, iar după ce a plecat dintre noi, am încetat să mai cred că voi mai întâlni undeva același gust, aceleași arome. Cât stăteam la țară în vacanțe, întotdeauna mă alinta și îmi făcea toate poftele. Noaptea mi se făcea foame și mă duceam la ea în picioarele goale, în camera de alături și-i spuneam că mi-e foame, iar ea mă întreba doar „Ce să-ți aducă bunica?”. Aveam un fel de mâncare unic noaptea – pâine cu margarină și sare – și nu puteam renunța la el.

Tot cu ea îmi plăcea foarte mult să răsfoiesc albumele de familie vechi. Ea îmi povestea despre fotografii și când au fost ele făcute. Așa am aflat de străbunici, de alte rude și mi-am văzut bunicii tineri. Fotografia m-a pasionat de mică, mama mi-a povestit că umblam cu aparatul de fotografiat la gât și făceam fotografii la tot ce prindeam, pasiune pe care o am și acum când am crescut.

Bunicii îi ceream să mergem în pod, acolo unde îmi făcuse un culcuș, stăteam amândouă și îl așteptam pe bunicul să vină cu castronul plin cu floricele. Cunoșteam toate ungherele podului și căutam în toate cutiile depozitate acolo ca să găsesc comori ascunse. Cu greu mă hotăram să cobor din pod.


De doi vișini bunicul îmi agățase un hamac și îmi plăcea să mă cuibăresc în el cu o carte în mână. Îmi plăceau vișinii mei plini de fructe, umbra lor, dar și bucățile de cer albastru pe care-l zăream printre crengi. Este locul de unde a izvorât iubirea mea pentru cărți, punctul zero al vieții mele de cititor.

În hamac 🙂

Seara nu voiam să intru în casă. Așteptam să văd stelele și luna. Erau atât de clare și frumoase, era plin cerul de stele luminoase, se vedea clar Calea Lactee și astfel am învățat unde se află Ursa Mare, Ursa Mică și Steaua Nordului. Stăteam în pragul casei și mă uitam la ele, auzind cântecul greierilor și simțind mirosul florilor de Regina Nopții.


Toate amintirile acestea le voi păstra cu mine toată viața și de fiecare dată când mă voi gândi la casa de la țară voi deveni din nou copil, toate mi-au marcat copilăria și mi-au împlinit-o.

Voi ce amintiri păstrați în suflet de când erați copii? Care e cea mai dragă amintire a voastră din acele vremuri?

Am și o piesă care îmi aduce aminte de plaiurile pe care am copilărit, pentru că satul acesta este „Acasă” pentru mine, iar pașii mei se îndreaptă cu drag de fiecare dată într-acolo.

„Povețe ia, dar judecă tu însuți.” – William Shakespeare

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s