După aproape 3 luni interminabile de izolare am reușit într-un final să mă refugiez la casa de la țară. După ce am ajuns am fost inspirată să scriu ceva despre locul unde se află căsuța bunicilor. Aveți gândurile mele mai jos.
Cerul înseamnă libertate. Marea înseamnă zbucium. Muntele înseamnă liniște, iar soarele înseamnă viață. Dar „la țară” ce înseamnă?
Probabil te vei gândi imediat la bunici, la animale sau la diverse treburi făcute prin curte sau pe câmp. Poate te vei gândi la săteni morocănoși sau la un loc unde poți doar să te murdărești.
Nu știu ce amintiri te leagă de cuvântul „sat” sau de cuvântul „țară”. Nu știu nici dacă ai ajuns vreodată acolo sau dacă știi ce înseamnă viața autentică de la sat. Pentru mine, însă, satul și curtea pe care eu le numesc „la țară” semnifică tot ce marea, cerul, muntele și soarele transmit la un loc.
„La țară” pentru mine înseamnă evadare, pentru că știu că doar aici scap de aglomerația orașului, dar și de tumultul vieții cotidiene.
Atunci când intru în curte nu știu de ce să mă bucur mai întâi: de trandafirii ce miros divin, de roadele ce atârnă de ramurile copacilor, de iarba ce pare mai verde decât la oraș!
Grădina, ah!, grădina. Ajunsă aici mă minunez de roșiile care par că se mândresc că sunt sănătoase, de porumbul care crește văzând cu ochii, de castraveții ce abia așteaptă să fie gustați sau de păstăile care par să se bucure când știu că urmează să fie culese.
Apoi mă descalț și mă cuprinde pacea. Mă învăluie, parcă din tălpi și urcă până în creștet, în momentul în care picioarele mele simt firele de iarbă. Așa mă deconectez de la lume și mă conectez la pământ. Sau poate, cine știe, el se conectează la mine. Nici nu mai știu, dar nici nu mai contează. Important e că sunt departe de zidurile ce mă țineau prizonieră în casă și că aici mi-am găsit în sfârșit liniștea.
Abia acum realizez ce înseamnă de fapt și cu adevărat fericirea. Mai realizez și că, deși fac parte dintr-o lume atât de mare, sunt atât de mică și că pământul ce-l simt sub picioarele mele nu e doar pământ. E un dar!
Tot acum am înțeles și că nu ai nevoie de foarte mult ca să trăiești o viață frumoasă și liniștită. Însă noi, construind ziduri ne-am îndepărtat de ce înseamnă această fericire. Exploatăm natura și tot ce ne oferă ea, chiar și condiția noastră; ne ascundem de razele soarelui după perdele și draperii care atârnă greu la fereastră și formează o barieră între noi și ce înseamnă „afară”, ne înconjurăm de oameni care ne fac rău și ne obligă să ne certăm, în loc să ascultăm cântul unei păsărele.
Ne ferim de ploaie deschizând umbrela și încercând să găsim rapid un adăpost, dar nu înțelegem că de fapt ploaia e trimisă să ne trezească la viață și să ne împrospăteze. Ne uităm la plante și animale pe ecranele telefoanelor, dar nu știm cum miros sau cum sunt la atingere în realitate.
Ca să ne bucurăm de tot ceea ce o existență simplă ne poate oferi, trebuie doar să învățăm să ascultăm și vom înțelege.
Ca să ne „crească aripi” atunci când ne uităm spre cer trebuie să învățăm să-l privim, cu atenție și fără grabă. Doar așa vom înțelege libertatea.
Ca să ne încărcăm bateriile de la soare ar fi bine să îl lăsăm să ne mângâie cu razele sale, nu să ne ascundem de ele.
Pentru a găsi inspirație să scriu aceste rânduri și nu numai, eu m-am așezat în hamacul prins de doi vișini care mă așteaptă la locul lui în fiecare vară. Acolo am avut timpul și libertatea de a gândi și de a visa fără să mă oprească cineva.
Privind întreaga curte din hamac, sunt recunoscătoare pentru ceea ce am – o oază de liniște numai a mea, de unde îmi pot încărca bateriile, unde mă pot odihni și visă cu ochii larg deschiși, fără ca nimeni să nu mă deranjeze.
Nicol's Choices 
Un gând despre “Despre viața la sat – partea I”